„Cum ai avut curajul să pleci?!” – iată întrebarea pe care am primit-o de sute bune de ori în ultimul an jumătate, de la prieteni, cunoscuți, necunoscuți, gazde, oameni întâlniți pe stradă, la evenimente, realizatori de emisiuni TV, radiouri, podcasturi.
„Cum ai avut curajul să te întorci?!” – este întrebarea cu care mă duc la somn și mă trezesc de 6 luni de zile, întrebare pe care, însă, nu mi-a adresat-o nimeni altcineva decât eu însămi. „De ce te-ai întors?”, da, „Cum ai avut curajul să te întorci?”, nu. Și acest lucru mă miră în lumea mea interioară și mică pentru că plecarea mea nu a fost un act de curaj și nici o nebunie sau o prostie cum a părut unora, a fost ca o nevoie vitală, ca o gură de aer pe care simțeam cu fiecare celulă și plămân că trebuie să o iau. Dar să mă întorc, să mă întorc după ce începusem să trăiesc cu adevărat, ăsta da, a fost cu adevărat un extraordinar act de curaj. Și, poate, nebunie și prostie.
Acest articol NU este nici despre motivele pentru care m-am întors în România și nici despre regretul pe care îl simt că am făcut-o. Acest articol este despre lucrurile alea pe care nu ni le spune nimeni despre întoarcerea „acasă” după o călătorie lungă. O călătorie în care nu ai plecat cu gândul să te întorci dar, totuși, iată, ai făcut-o.
Toți călătorii vorbesc despre experiențele din lume, la ce să ai grijă, cum să faci aia și ailaltă, cum să te protejezi, cum să obții vize, cum să cauți cazări, cum să călătorești pe buget, cum să trăiești cutare experiențe, dar nimeni nu-ți spune în ce hal dă cu tine universul de pământ când te întorci acasă, cum te aruncă într-un necunoscut mai mare decât cel din care ai revenit. Despre asta, deci, este acest articol.
Pentru aceia dintre voi care sunteți prima dată pe acest blog, eu sunt Roxana și, la începutul anului 2023 am plecat în lume cu bilet doar dus, alături de cățelușa mea adoptată, Joy. Am strâns tot ce aveam prin casă în cutii, zeci și zeci de cutii pline cu lucruri de care nu aveam nevoie, parte dintre ele le-am aruncat/ donat, altele le-am dus în beciuri la prietenii mei și am renunțat la chirie. Despre motivele pentru care am decis să plec (mai ales cu un cățel) și de ce am ales continentul latinoamerican, am povestit pe larg, în acest articol. De asemenea, poți citi pe blog despre parte din parcursul nostru (parte, deoarece sunt încă datoare cu câteva articole) prin Brazilia, Peru, Columbia, Guatemala, Belize, Honduras, El Salvador, Nicaragua și Argentina (aici m-am oprit cu scrisul de articole).
În acest articol poți citi despre perioada de cel mai mare impas și cea mai dificilo-depresivă din întreaga călătorie, dar care descrie destul de fidel ce înseamnă, cu adevărat, să călătorești cu un cățel.
Nu am avut niciodată o viață plictisitoare. Când spun asta, nu mă refer la faptul că a fost plină de călătorii și distracții, ci la faptul că de la 11 ani mi-am luat viața în mâini și, din păcate, rolul de om mare într-o familie cel puțin dezaxată, de la primul „adult” la ultimul. Deci am trăit, din plin, de toate. Duc mai mult decât își imaginează oricine nu mă cunoaște foarte bine (adică prietena mea cea mai bună) că pot duce. Dar cum, ce și cât am trăit în anul petrecut în America Latină nu se poate compara cu nimic pe lumea asta. Dacă aș fi trăit doar anul ăsta, ăsta unul, și aș putea spune că am trăit o viață extraordinar de complexă.
Nu am avut timp să rumeg și să gândesc prea mult plecarea. Și nici nu mi-am dorit. Totul a fost pe repede înainte. Am luat biletul spre Brazilia cu vreo lună înainte de plecare, împachetat, strâns, vizitat, analizat ce se va alege din colaborările mele din țară (apropos, toate au rezistat), având mereu suportul prietenilor în procesul ăsta (care nu știu ce gândeau, dar i-am rugat foarte insistent să nu îmi spună), fără să proiectez la ce, cum va fi, doar mi-am făcut ieșirea, fiind sigură că o dată ce voi pleca, mă voi descurca. Și așa a fost. Aveam biletul dus de avion, cazare 7 nopți în Rio de Janeiro și 1000 de euro toți banii. Mai departe de asta nu știam și nici nu doream să gândesc.
În prima zi, când am pierdut zborul de conexiune Paris-Rio de Janeiro, mi-au pierdut-o pe Joy în aeroport și am rămas fără TOATE bagajele, în ziua aia, am început să trăiesc cu adevărat. Nu știu să descriu asta în cuvinte, dar din ziua aia am simțit că am un sens. Și am simțit treaba asta în fiecare zi a călătoriei, lucru total nou mie, care, de când mă știu, nu-mi găseam locul în lume, nu-mi găseam niciodată „acasă-ul”.
LIPSA DE SENS.
Asta m-a izbit cel mai rău la întoarcere. Și ăsta, cred eu, este lucrul despre care se vorbește atât de puțin – lipsa oricărui sens de a face orice. Indiferent ce viață duci.
Lipsa de sens m-a lovit în moalele capului cu o furie nebună. Am simțit prima palmă în aeroportul Henri Coandă, când îmi așteptam bagajele. Mă uitam la cușca lui Joy, care aterizase în siguranță și plângeam, dar nu de bucurie că m-am întors acasă. Am simțit primul șut seara, acasă la bunul meu prieten Ovidiu, la care am locuit o scurtă perioadă de timp. Eram fericită că sunt cu el, râdeam, beam vin, povesteam. Dar totul în mine plângea.
Am simțit în fiecare dimineață o mână puternică, de oțel, care îmi apăsa pe coșul pieptului și mă întreba „Și? Ce sens are să te ridici din pat? Ce mai ai tu de făcut în lumea asta acum?”. Exact ce sens avea? Am trăit mare parte din viață sentimentul ăsta al lipsei de sens, dar acum căpătase și formă, voce, miros. Și avea forță. Așa am petrecut primele luni de la întoarcere. Disperată, depresivă, fără loc, fără sens. În timp ce toți din jur îmi spuneau „în sfârșit ești acasă”. Ba nu! Nu mă întorsesem acasă, ci plecasem de acasă.
Nu mă plictiseam, dacă la asta te gândești. Nu m-am plictisit o zi de când m-am întors. Aveam colaborările vechi, au apărut și altele noi. De volum de muncă nu am dus lipsă deloc. Am fost la emisiuni TV (vezi emisiunea de La Măruță, aici) și podcasturi (vezi primul podcast filmat la întoarcere, aici). Am fost la munte, la mare, la evenimente. Am călătorit în Italia, Slovenia, Portugalia, Ungaria, China, Macedonia, Kosovo, Albania și Grecia. Am organizat prima tură în afara țării pentru animale de companie și stăpânii lor, din România (vezi detalii, aici). M-am mutat în casă nouă. Toate astea în 5 luni. Plictiseala, lipsa de activități faine, nu aveau nicio legătură cu starea mea. Lipsa de sens era acolo de când mă trezeam și până mă puneam la somn (când mă lăsa să mă pun la somn...).
Acum, la fix 6 luni de la întoarcere, sunt mai bine, dar încă îmi caut drumul. Acum, la fix 6 luni de la întoarcere mi-am făcut curaj să iau o pauză de la fuga asta printre activități, să forțez un oarecare sens prin ele și să îmi las puțin spațiu să înțeleg ce vreau de fapt.
Sunt conștientă de faptul că ce am trăit eu este mai aparte decât 99% din călătoriile despre care citim, însă lipsa asta de sens cred că o trăiește, la un anumit nivel, orice călător care revine „acasă” după o perioadă lungă de timp. Mai ales dacă acasă nu are familie, o casă și mai ales dacă este călător solo. Este infinit mai ușor să pornești de la zero în lume, decât să repornești de la zero acasă. Este infinit mai ușor să fii singur în lume, decât să fii singur, din nou, acasă. Este infinit mai ușor să trăiești cu adevărat în lume, decât acasă. Este infinit mai ușor să nu ai familie în lume, decât acasă.
Pot spune cu mâna pe inimă că mi-a fost infinit mai greu să mă întorc „acasă” decât să plec.
Cred că, de fapt, acesta a fost adevăratul meu test.
De la sine înțeles prieteni, familie (cine are...), locuri cu încărcătură emoțională etc. Astea sunt darurile pentru lumea ta exterioară. Dar ce te așteaptă în lumea interioară? Ei bine, cam tot ce ai vrut să lași în urmă la plecare. Dacă nu toți prietenii ți-au păstrat un loc în viața lor și te așteaptă cu entuziasm să revii, ei bine, fricile, poți fii sigur, nu te-au uitat și nu te-au părăsit. Sigur, acum le saluți cu zâmbetul omului plimbat prin lume, dar știi că ele încă au putere asupra ta și a lumii tale interioare.
Cred că acesta este mesajul principal al articolului meu: dacă ai fugit de ceva, acel ceva te așteaptă să te întorci. Cuminte, răbdător. Nu contează când alegi să revii, acel ceva te așteaptă. Și va fi mai dur decât înainte să pleci.
Eu am fugit de multe.
Am fugit de lipsa totală de ancore pe care simțeam că o am acasă: de la lipsa unei familii, a unei relații, a unui job stabil, a unui ceva, orice – cu sau fără suflet – stabil. Mulți o numesc libertate. Este, desigur, și asta. Dar libertatea totală vine cu dezrădăcinare, un sentiment nu chiar grozav.
Am fugit de faptul că nu simțeam deloc să mă întorc acasă, de oriunde veneam, mă lua cu panică, gânduri, dorința de a mai conduce o oră aiurea doar să nu mă întorc acasă, să nu intru în acea casă pe care o numeam „acasă”.
Am fugit de singurătate, de sentimentul că, de multe ori, sunt singură chiar în mijlocul unei mulțimi.
Am fugit de copilul din mine căruia i s-a spus mereu „tu nu ești în stare, tu nu poți, dacă nu eram eu, noroc cu mine, vai ce se alege de tine dacă rămâi singură, niciodată tu nu vei putea să, cine știe de pe unde te adun etc.”.
Am fugit de întrebările din mintea mea „de ce până la vârsta asta nu ai aia și ailaltă, de ce nu ai făcut aia și ailaltă?”.
Am fugit de fiecare moment în care copilul din mine devenit adult mult prea devreme încerca să spună ceva adultului care își dorea să mai copilărească. Și la aproape 40 de ani. Și știm prea bine cât de enervant de insistenți pot fi copiii când vor să îți spună ceva...
De toate acestea am fugit și toate m-au așteptat, cuminți, „acasă”.
Partea bună e că eu m-am întors ușor schimbată. Partea mai puțin bună este că fricile te cunosc atât de bine, încât știu ele cum să te ia cu tot cu schimbarea ta. Eu nu cred în schimbările radicale, în oamenii care revin cu altă coloană vertebrală după ce-și pun o floare la ureche în Bali sau picioarele pe după ceafă la mai știu eu ce ashram prin India. Dar cred în schimbările de nuanță, care se așază frumos, pe coloana vertebrală pe care o ai de când te știi.
Ani de zile am încercat cu vehemență să schimb câteva lucruri la mine care îmi afectează atât relația cu cei din jur, cât și cea cu mine. Cu cât mă încăpățânam mai tare, cu atât ieșeau mai tare la iveală. În primul rând nevoia mea obsesivă, bolnăvicioasă de control. Control asupra fiecărui lucru, om și relație din jurul meu. Control asupra muștei care mi s-a așezat pe parbriz. Lipsa de empatie față de cei din jur, dacă nu trăisem, mi-era imposibil a crede și, implicit, a empatiza. Starea continuă de victimizare – tot ce nu se întâmpla exact cum am decis eu că trebuie să se întâmple era un afront direct împotriva mea. Teama că nu sunt bună de nimic, nu pot face nimic singură, tot ce am reușit de-a lungul timpului a fost un context exterior acțiunilor mele. Dacă, pentru un moment, acceptam că am și eu un merit, intervenea sindromul impostorului.
Toate astea s-au îmblânzit. Și m-au îmblânzit și pe mine. Culeg laurii aproape zi de zi, în relația cu mine și cu alții. Las lucrurile să treacă mult mai ușor. Mă încrâncenez mai puțin. Nu mai transform fiecare alegere într-una de viață și de moarte. Nu mai am atâta nevoie de control. Nu mă mai pun la colț atât. Mai îmi spun și câte o vorbă bună. Mai îmi zâmbesc și mie când fac ceva bun, nu doar contextului, altor oameni și factorilor exteriori. Lucrurile astea, iată, sunt cu adevărat marile mele câștiguri din această călătorie. Nu locurile vizitate, nu experiențele în sine, ci felul în care m-au modelat. Pentru asta sunt cea mai recunoscătoare!
Dacă ar fi să schimb ceva în călătoria asta, aceea ar fi că mi-aș fi dorit să trăiesc mai mult. Am trăit deja mai mult decât într-o viață, dar puteam face asta mult mai mult. Puteam cânta, dansa, alături de oamenii pe care i-am cunoscut. Puteam petrece mai puține ore în fața laptopului, disperată că în câteva zile nici bani de cazare nu voi mai avea. Puteam să râd mai mult, să deschid ochii mai larg, să citesc și să ascult mai mult. Puteam, într-adevăr, să trăiesc mai mult. Acesta este primul lucru pe care l-aș schimba, dacă aș putea. Al doilea este întorsul acasă. Dar, dacă aș fi știut să îl schimb pe primul, al doilea nu ar mai fi venit. În afară de asta, nu aș schimba nimic. Absolut nimic.
Dacă e un gând care nu îmi dă pace, acela e următorul: prin ori câte dificultăți am trecut în anul în America Latină, nu am spus/ gândit nici măcar o singură dată: „De ce am plecat? Hai să mă întorc în România!”. Nu, am fost acolo, prezentă, conectată și concentrată să găsesc soluții, să merg mai departe. Nu pentru că nu aveam de ales, nu pentru că aș fi simțit că sunt o lașă să mă întorc acasă, nu pentru că „am zis că fac, apăi fac!”, ci pentru că se simțea foarte natural. Totul se simțea la locul lui. Iar dacă îmi ești alături de atunci, știi că am trecut prin niște situații cel puțin dificile, unele care chiar se puteau termina dramatic.
Nu m-am întors pentru că nu mai puteam, nu mai voiam, nu mai aveam energie, bani, chef sau pentru că s-a întâmplat ceva în România care să mă forțeze să fac asta. M-am întors pentru că așa am considerat eu la un anumit moment. M-am întors cum am plecat, cu capul sus, muuuult mai bogată, mai încrezătoare dar, totuși, cu un regret – dacă pentru mine „acasă” chiar e lumea mare?
Mi-am propus să scriu acest articol la o lună de când am revenit. Apoi la 2. La 3. Am amânat mereu. Nu aveam timp. Am trăit o viață de om obișnuit să fie ocupat. Senzația asta de busy și ultra-busy e minunată. Te face să te simți important, e nevoie de tine, nu ai timp de nimic, nu știi cum să te mai împarți, tu învârți rotițe, tu miști angrenaje, tu ești de neînlocuit! De fapt, ești cum nu se poate mai înlocuibil în absolut orice domeniu/ context, mai puțin în propria ta viață. Aia pe care o tot pui pe pauză cât ești busy busy busy!
Faptul că am decis, în sfârșit, că „am timp” să scriu acest articol este primul act de curaj pe care îl fac de la întoarcerea acasă. Da, am mai răspuns la întrebări de tipul „Și, nu-i așa că nicăieri nu-i ca acasă?!” cu „Ei, vezi tu, nu e chiar așa...”, dar cam atât. Și de mine m-am ascuns, cum foarte bine știu să fac, să nu mă văd, să nu mă aud, să nu mă cert.
S-au împlinit 6 luni. Sunt bine, sănătoasă. Am prieteni vechi, aceia puțini care am încredere că vor fi mereu. Alții se pregătesc de plecare, nu o zic, dar se simte. Nu mai am dorința de a forța oamenii să rămână în viața mea, dacă ei nu doresc asta. Joy e minunată, călătoria asta a avut un efect extraordinar asupra ei, de la un cățel perfect a devenit un cățel mai mult decât perfect. M-am mutat cu chirie într-un apartament frumos, lucru pe care i-l datorez unei minunate prietene. Mă întorc cu drag seara/ după o călătorie în el și mă simt bine, nu am sentimentul ăla urât că doresc să prelungesc momentul până să intru pe ușă. Am dus foarte puține lucruri. Nu știu dacă doresc să duc mai multe. Sunt în discuții pentru niște proiecte noi și avem planuri faine la proiectele vechi. Cartea „HAIHUI cu Joy în România” urmează să fie lansată în librării, cred că chiar luna aceasta. Urmează filmări pentru niște emisiuni faine. Voi anunța, în curând, turele cu câini de anul viitor. Mai am câteva zile până la următoarea călătorie, într-o țară de care mi-e tare dor.
Aș fi ipocrită să nu fiu recunoscătoare pentru ce am.
Dar acum, în mijlocul acestor activități, și prin intermediul acestui articol, vreau să îmi fac loc. Loc și timp să îmi las vocile pe care le tot înăbuș să spună ce își doresc cu adevărat, ce le face fericite, ce le aduce sens în timpul care ne-a rămas pe lumea asta. Iar faptul că am scris articolul acesta a fost primul, mare pas. Lucru pe care ți-l datorez!
Eu nu prea știu să vorbesc despre ce simt și ce mă doare. Eu știu să mă exprim în culori, în energie pozitivă, în locuri frumoase și pe restul aleg să le țin pentru mine. Sau le împărtășesc unei mâini mici de prieteni apropiați. Dar cred că ar trebui să vorbim mai mult despre lucrurile astea. Ar trebui să vedem întreaga imagine a unei călătorii de felul acesta. Ea nu se termină în momentul în care alegi să revii acasă, pentru mulți, adevărata călătorie acolo începe. Depresia și lipsa de sens sunt stări cu care ne confruntăm atât de mulți dintre noi și atât de puțini recunoaștem de teamă să nu fim criticați, să nu fim luați în râs, batjocoriți: „Ce depresie ai tu, dragă, că dacă aș avea eu viața ta, aș fi cel mai fericit om de pe pământ! Ia nu te mai prosti atât!”.
Cred, chiar cred, că ar trebui să vorbim mai mult despre lucrurile astea.
Lipsa de sens are foarte foarte mare sens!
Dacă nu erai tu, cititorul, prietenul, suporterul, umărul pe care am plâns adeseori, ochii cu care am râs, palmele care m-au aplaudat, sufletul care a primit speranță și a oferit încredere, nu aș fi avut pentru cine să scriu acest articol, fără să îmi fie teamă de judecată și critică. Ție, ție îți mulțumesc, și de astă dată, că îmi ești alături!
Cu drag,
Un om recunoscător că Te are
