Dragă partener de călătorie,
Dacă ar fi să reduc la o idee principală majoritatea experiențelor din primele 6 țări din călătoria noastră cu bilet doar dus în lume (și, am sentimentul, asta nu se va schimba prea mult nici în următoarele...), aceea este că socoteala de acasă nu se potrivește deloc, dar deloc, deloc cu cea din târgul latino-american. Iar Honduras nu a făcut nicidecum excepție. Honduras nu m-a atras niciodată dar, cum la fel se întâmplase și cu Guatemala care a sfârșit prin a mă cuceri, m-am pus pe cercetat. Am cercetat, am cercetat, n-am găsit nimic. Din toate articolele care descriau Honduras (majoritatea ca parte dintr-un tur al Americii Centrale), era cea mai denigrată, cea mai urâtă, cea mai rea, cea mai periculoasă, cea mai fără obiective turistice țară pe care ai fi putut-o alege din această zonă.
Drept să spun, dacă mai aveam cum, aș fi evitat-o și aș fi continuat cu El Salvador, însă faptul că deja eram în Belize mă forța într-o mare măsură să continui cu planul de a trece cu vaporul în Honduras. Așadar, mi-am propus să o traversez într-o săptămână și aia e. Nu știu cum m-am sucit și m-am învârtit, dar am ajuns să stăm 7 săptămâni. Da, mare lucru nu am văzut și nu am făcut, dar nu din motivele de mai sus, ci pentru că a plouat torențial aproape nonstop, iar eu am lucrat în tot acest timp. Totuși, câteva lucruri îmi este imposibil să nu îți povestesc despre experiența în Honduras, mai ales că a fost încununată cu, poate, cei mai buni oameni din această călătorie. Iar asta nu e puțin lucru, pentru că nu am dus lipsă de ei nici în celelalte țări.
În cazul în care ești prima dată pe acest blog, noi suntem Swit Rocs și Joy, două fete din Brașov, care au plecat la începutul lunii mai spre America Latină, doar cu bilet dus. Poți citi mai multe despre cum a început călătoria noastră, în acest articol. Prima destinație a fost Brazilia, a urmat Peru, apoi Columbia și ne-am mutat în America Centrală: Guatemala, Belize, iar acum citești despre aventura noastră în Honduras, în timp ce noi te salutăm din El Salvador. Îți mulțumim că ai decis să ni te alături!
- Călătorii români nu au nevoie de viză pentru a intra în Honduras, iar perioada maximă de ședere este de 90 de zile, în decurs de 6 luni; ca de obicei, site-ul MAE este punctul de plecare în verificarea acestor aspecte. Un lucru foarte important pe care eu nu l-am găsit menționat pe MAE este acela că Honduras, Guatemala, Nicaragua și El Salvador fac parte din Regiunea CA-4, iar viza de maxim 90 de zile primită în una dintre aceste destinații este valabilă pentru toate 4, dacă se călătorește din una în cealaltă. Cum eu între Guatemala și Honduras am fost în Belize, în Honduras am putut reveni la regula de 90 de zile pentru celelalte 3 rămase. Deși în El Salvador am primit viză de 180 de zile (strict pentru această țară), dat fiind faptul că în Honduras petrecusem deja 50 de zile, înseamnă că în El Salvador și Nicaragua pot sta cumulat 40. Sunt cazuri în care cei de la frontieră sunt de acord să prelungească acest interval, dar depinde doar de bunăvoința lor, astfel că e bine să luați în calcul aceste condiționări și să vă organizați timpul în funcție de ele;
- diferența de fus orar între România și Honduras este de 9 ore. Dat fiind faptul că în timpul șederii mele, ora acasă s-a schimbat (lucru care nu se petrece și în America Latină), diferența a fost de doar 8 ore;
- deși zborurile din România spre Honduras nu sunt foarte scumpe, toate au minim 2 escale, fie că dorești să ajungi în San Pedro Sula (nodul rutier al Hondurasului), fie direct pe Insulele Bahia, din Marea Caraibilor. Că veni vorba de asta, sper că nu ai ratat articolul meu în care povestesc despre modalitățile în care poți achiziționa cele mai ieftine bilete de avion;
- drept să spun, nici măcar o singură dintre persoanele întâlnite în Honduras nu ajunseseră acolo pe cale aeriană. Majoritatea ajunseseră terestru din Guatemala (cum era și planul meu inițial) și este opțiunea cea mai uzitată nu doar pentru că este foarte rapidă, ci unește 2 puncte de mare interes din ambele țări. Alții terestru din El Salvador (cum urma să facem noi la plecare) sau Nicaragua, ori cu barca din Belize (cum am făcut noi);
- pentru mine, Hondurasul continental și Hondurasul insular au fost nu două zone ale aceleiași țări, ci două țări total diferite, din aproape toate punctele de vedere. Voi detalia aceste lucruri mai jos;
- moneda locală este Lempira (HNL), deși pe insule majoritatea prețurilor sunt în dolari. 1 HNL este 0.19 RON, astfel că mi-a fost mereu ușor să fac conversia, împărțind totul la 5. Similar, 25 HNL reprezintă contravaloarea unui dolar deci, din nou, ușor și rapid de calculat; taxele de retragere de la bancomate au variat, rețin că cele de pe insulă au fost mai mari (apropiere de Belize), cele continentale mai mici (apropiere de Guatemala);
- prețurile pe continent au fost destul de echilibrate și aveai numeroase posibilități de a alege unde să mănânci, unde să dormi și ce să cumperi, în funcție de buget. Pe insulă prețurile erau mai mari, produsele mai puține și de mai slabă calitate, însă este de înțeles, având în vedere cât de dificilă este procurarea lor. O noapte de cazare la un hotel de buget (nu shared) este între 15 și 30 USD (pe insulă am avut câte un apartament la ambele locații, cu terasă, la prețul de 15 USD), transportul foarte ieftin pe continent, un drum cu uber de câțiva km 10 RON, nu am ajuns niciodată la 20 RON, nici pe distanțe mai lungi (mult mai scump pe insulă!), o masă în oraș până în 10 USD pe continent, de la 10-12 USD în sus pe insulă. Prețurile la alimente și ce mai poți cumpăra dintr-un supermarket pe continent sunt în mod cert mai mici decât în România. Un lucru care mi-a plăcut este că la absolut toate cazările am avut apă potabilă îmbuteliată gratuit. Dacă ar fi să fac o medie, aș spune că prețurile din Honduras au fost cele mai accesibile din America Centrală, dintre cele 3 vizitate de noi până acum;
- felul principal tradițional de mâncare în Honduras este baleada, o lipie care se unge cu pastă de fasole (atât de tare îmi displace și așa m-am săturat de ea, e peste tot în America Centrală pasta asta de fasole) și apoi se umple cu diverse, la alegere, cărnuri, avocado, ouă etc. În funcție de umplutură, se consideră că este pentru o masă din zi sau pentru alta. Mie nu mi-a plăcut deloc. De asemenea, se mănâncă mult și mâncarea tradițională împrumutată din El Salvador, pupusas, niște plăcințele din făină de porumb, umplute cu diverse, de precădere cu cârnați (făcuți pastă, totul se face pastă aici..) și brânză și vine însoțită de sosuri și varză murată cu ceapă. Dacă pe Insula Roatan majoritatea restaurantelor serveau mâncare americană, în San Pedro am întâlnit foarte multe opțiuni de mâncare locală (puiul prăjit este peste, peste tot), iar la Lacul de Yojoa am mâncat pește bun. Berea locală cea mai băută este SalvaVida (= salveză viața 😛 );
- cât cheltui într-o zi în Honduras diferă de la persoană la persoană, dar o medie decentă cred că ar fi cam 40-50 Euro/ zi, dacă ai un stil de călătorit asemănător cu al meu și dacă elimini ce ai de plătit extra pentru călătoritul cu cățelul. Asta înseamnă hotel de buget sau airbnb, dar nu hostel, o masă pe zi în oraș, transport (am folosit mult uber și shared taxis), plus media excursiilor, dar asta în contextul în care lucrezi mult și vizitezi puțin. Media aceasta e potrivită și pentru insule, deoarece acolo am găsit cazări foarte bune, la prețuri accesibile (12-15 Eur/ noapte), care au echilibrat celelalte cheltuieli;
- transportul în comun mi s-a părut foarte bine pus la punct, există numeroase autobuze și microbuze către toate destinațiile, iar prețurile sunt accesibile chiar și pentru călătoriile mai lungi, în autocare de calitate. Prețul cel mai mare plătit de mine a fost de 400 Lempire (80 RON), din San Pedro Sula, până la frontiera cu El Salvador (adică am traversat toată țara de sus în jos) și am fost taxată dublu, pentru Joy (deci prețul ar fi fost 40 RON). Deși nu este capitala și nici o poziție centrală nu are, San Pedro Sula este nodul rutier al țării. Nu știu dacă toate drumurile chiar duceau la Roma, dar în Honduras, invariabil, toate drumurile duc la San Pedro Sula;
- accesul cu animale de companie în transportul în comun este greu spre imposibil, în afara autocarelor locale, lente și sărăcuțe, cu care circulă localnicii. A fost o aventură și una dificilă și obositoare să fac cele câteva drumuri mai lungi cu Joy. Dacă în celelalte țări faptul că Joy este înregistrată drept Emotional Support Dog m-a ajutat, aici nu a contat deloc. De fapt, singurul loc în care a contat a fost în ferry-ul cu care am mers pe insulă, deoarece datorită acelor documente (și a persuasiunii mele..), au acceptat să o transporte fără cușcă;
- este nevoie de adaptor pentru încărcătoarele europene, același necesar în toate țările din America Centrală;
- internetul nu a fost cel mai fericit în Honduras, am avut multe provocări din cauza lui când am lucrat, cu precădere pe insulă. Și cu cel de la cazare și cu cel cumpărat de mine. Am ales, ca și dățile anterioare, un SIM Claro, cu valabilitatea maximă de 14 zile (astfel că am fost nevoită să încarc de încă 3 dăți), la prețul de 50 RON, minute nelimitate, acces gratuit la rețelele sociale și suficient internet cât să îmi fac hotspot la laptop, dar nu suficient de bun din punct de vedere acoperire;
- perioada ideală de vizitare este între lunile decembrie și aprilie. Cel mai prost moment pe care ți-l poți alege dintre restul lunilor rămase este septembrie și octombrie. Subscriu și plusez cu noiembrie. A plouat torențial cel puțin 80% din timpul petrecut acolo, dar o ploaie și o vijelie ce nu am mai văzut. În mod cert, ai toate șansele de o vacanță total ruinată în acest interval. Pentru mine nu a fost o problemă, dat fiind faptul că tot 80% din timp am lucrat, ploaia chiar m-a relaxat și a venit cu ceva răcoare plăcută. Dincolo de ploi, această perioadă este foarte periculoasă din cauza uraganelor, fiind sezonul lor de vârf. În funcție de zona în care te afli, uraganul poate lăsa în urmă inundații masive sau poate șterge mai tot de pe fața pământului. Deși s-a anunțat un uragan puternic cât eram la Lago de Yojoa (zonă ceva mai ferită de efecte dezastruoase ale uraganului), din fericire, nu s-a întâmplat;
- călătoritul cu cățelul a fost ușor pe alocuri, foarte dificil pe alte locuri. Totuși, în mod indiscutabil, intrarea și ieșirea din Honduras au fost cele mai frumoase și de bun simț din toată călătoria de până acum. Jos pălăria cu respect și mulțumire! Voi detalia despre aceste lucruri mai jos;
- în ceea ce privește siguranța, ca și până acum, nu am întâmpinat nici cea mai mică problemă însă, se putea vedea cu ochiul liber, San Pedro Sula nu are degeaba reputația pe care o are...
1. Oamenii
2. Liniștea ploii
3. Marea Caraibilor
4. Cascada Pulhapanzak
5. Satele de lângă Lago de Yojoa
- 30 septembrie: trecere graniță din Belize, cu barca, prin Puerto Cortes
- 1-4 octombrie: San Pedro Sula
- 5-31 octombrie: Insula Bahia
- 1-5 noiembrie: San Pedro Sula
- 6-14 noiembrie: Lago de Yojoa
- 15-18 noiembrie: San Pedro Sula
- 19 noiembrie: autobuz de noapte spre El Salvador, granița El Poy
Probabil cel mai atipic lucru dintre toate călătoriile pe care le-am făcut vreodată este faptul că... nu am fotografii din San Pedro Sula, deși, cumulat, am stat acolo 2 săptămâni. Aș putea argumenta că 90% din timp am stat în hotel și am lucrat, ar fi adevărat, dar nici în cei 10% rămași nu am avut ce poza. Îmi amintesc că într-una dintre primele seri acolo am plecat pe jos de la cazare spre un KFC aflat la mai puțin de 2 km, în zona centrală a orașului.
Pe drum mă gândeam oare de ce nu am găsit fotografii pe internet despre San Pedro, reușite sau mai puțin reușite. Până pe drumul de întors de la KFC am găsit și răspunsul. Răspunsurile, de fapt, că erau 2 – primul, pur și simplu nu ai ce poza. Serios. O clădire, un parc, o statuie, absolut nimic. Și doi, dacă chiar ar fi să pozezi ceva, te gândești de 2 ori dacă vrei să scoți telefonul. Nu pot spune că am simțit vreodată o amenințare reală în San Pedro, dar nici confort nu am simțit. Majoritatea clădirilor sunt pur și simplu blindate cu role de sârmă ghimpată și au câini de pază.
Există câteva opțiuni de călătorii de o zi în natură din San Pedro, cum ar fi drumețiile în Parcul Național Cusuco, însă din cauza vremii nu am putut face niciuna. Noi am făcut o mică drumeție pe un deal din San Pedro, care se numește Sendero Coca-Cola și are ceva priveliști simpatice. Se numește astfel deoarece are un semn mare cu Coca-Cola (cum avem noi cu Brașov pe Tâmpa), dar pe care turiștii nu îl pot vedea, fiind pus pe o proprietate privată. Și nici nu au Coca Cola la bărulețul improvizat de sus.
În zona centrală sunt 2 mall-uri mari și m-a surprins să văd că o persoană ca mine, care nu găsește nicio plăcere în mall-uri și shopping a fost acolo de vreo 5-6 ori. Poate pentru că îmi plăcea că pot merge cu Joy, poate pentru că nu aveam opțiuni (și chiar nu ai!), poate că aveam nevoie de o doză de civilizație, nu am căutat prea mult răspunsul, cert e că mi-am luat doza de mall-uri pe câțiva ani. Despre cum totul era pregătit de Crăciun din primele zile de octombrie, nu mai zic nimic...
San Pedro Sula nu e un loc în care alegi să mergi sau nu, cât ești prin Honduras. San Pedro ți se pune în cale orice ai face. Decizia, deci, nu e dacă să treci pe acolo, ci cât să stai și ce să faci în acel timp. Aproape toată perioada acolo am lucrat la cartea mea „HAHUI cu Joy în România” și am avut noroc de un hotel în care m-am simțit foarte bine, petfriendly și cu oameni buni. Dacă aveți drum vreodată prin Honduras, îl recomand cu plăcere, se numește Apart Hotel La Trejo.
Deși nu aveam în plan să merg și pe o insulă (Belize mi-a dat Caraibe să-mi ajungă...), în ultima clipă am decis totuși să merg câteva zile în Insulele Bahia și bine am făcut. Dacă tot m-a plouat torențial nonstop, măcar m-a plouat uitându-mă la palmieri. Ca să ajung pe Roatan, am luat autobuzul din San Pedro, cu direcția la Ceiba și de acolo un ferry. Drumul cu autobuzul a durat cam 4 ore și cel cu ferry-ul, un drum foarte frumos, cam 2. Pentru Utila se procedează similar, atâta doar că drumul cu ferry-ul durează mai puțin.
Utila și Roatan sunt cele două insule turistice, prima mai mică, mai intimă, este destinația favorită a backpackerilor, cea din urmă este mult mai mare dar, culmea, mai liniștită și mai frecventată de familii. Am ales-o pe cea din urmă datorită prețurilor mici la cazare. Majoritatea călătorilor aleg aceste destinații pentru a face cursuri de scuba diving, care sunt la un preț foarte bun (în jur de 3-400 USD pentru o săptămână de curs, cu cazare inclusă), dar și pentru a se bucura de varianta mai ieftină a Caraibilor.
De fapt, cam asta este Roatan (și, probabil, Utila) – cea mai de buget opțiune dacă vrei soare și plaje de Caraibe. Nu mi s-a părut cu nimic mai prejos din punct de vedere al frumuseții față de Belize. Are mult sens de ce este cea mai turistică zonă a Hondurasului. De fapt, asta fac majoritatea turiștilor, zboară direct pe insulă și de acolo mai departe, fără să atingă zona continentală, sau vin acolo ca parte a unei croaziere prin Caraibe.
În prima parte a timpului petrecut în Roatan am stat într-o zonă deloc turistică, în estul insulei, într-un airbnb ieftin, cu vederi frumoase spre mare. Nu am avut cea mai plăcută interacțiune cu proprietarul, totuși locul este frumos și foarte ieftin, merită luat în calcul: cazare East End. Chiar și așa neturistică, în partea aceea a insulei se află Turquoise Bay, cea mai faimoasă dintre plajele din Honduras. De aici pornesc majoritatea excursiilor acvatice, aici vin vasele de croazieră, de aici ai acces rapid la a doua cea mai mare barieră de corali din lume.
Deși este privată, poți avea acces gratuit la plajă dacă iei masa la restaurant sau dacă ești cazat acolo. Am fost și eu două jumătăți de zi și cred că este cea mai fără de cusur plajă pe care am fost în viața mea. Este perfectă. Priveliștea e minunată, apa perfect curată și albastru intens, nisipul fin, natură de jur împrejur și servire impecabilă la prețuri mai mult decât decente, având în vedere locația.
A doua parte a sejurului am petrecut-o în mult mai turisticul West End, într-un airbnb deși foarte central, totuși retras într-o mică junglă. Îl recomand cu mare drag, este în casa unei profesoare de engleză și spaniolă, am avut o cameră frumoasă, cu o ieșire la bucătărie și una la terasa proprie, Kelly’s place. În afară de localnici și de o grămadă de nord americani care își cumpăraseră case aici, nu era nimeni. Nu pot spune că mi-a plăcut energia locului, nu am simțit oamenii foarte prietenoși, totul mi se părea turistic, americanizat, de multe ori m-am simțit în plus nu doar în mijlocul oamenilor, ci și când eram singură. Un sentiment straniu. Dintr-o sumă de puncte de vedere nu aș alege West End pentru cazare, deși ai acces facil cu barca în diverse alte zone.
Cea mai frumoasă plajă din împrejurimi este West Bay, unde am ajuns cu o barcă și unde, cred, era o idee mai bună să fi căutat cazare. Pentru iubitorii de sporturi nautice, Insulele Bahia sunt o destinație cum nu se poate mai potrivită. Dată fiind teama mea de apă (și a lui Joy...), am tăiat automat de pe listă majoritatea opțiunilor. Am făcut un tur cu un submarin (partea de jos a bărcii era submarin, partea de sus barcă normală), pentru a vedea bariera de corali, a doua cea mai mare din lume și câțiva peștișori rătăciți. Aș fi vrut să facem și alte plimbări pe apă, dar decât să spun că oricum erau prea scumpe, spun că din cauza vremii nu s-au strâns oameni.
Am făcut o vizită la unul dintre sanctuarele de leneși de pe insulă, la cea cu cel mai bun review, din punct de vedere al libertății și grijii pentru animale, Daniel Sloth Hangout. Nu sunt deloc adepta grădinilor zoologice și mereu mă tem ca un astfel de centru să nu fie tot un soi de grădină zoologică sub acoperire. Cu părere de rău dar da, cam aia a fost. În afară de leneși care erau liberi, dar sunt oricum prea leneși să plece undeva, toate animalele erau închise. Înțeleg că majoritatea ajung acolo recuperate fiind de la traficanți sau de la cei care le dețin în mod ilegal (nefiind animale de companie) și apoi scapă de ele. Pot înțelege că în acest context, captivitatea este mai bună decât condiția anterioară, dar tot nu mă simt confortabil să le văd după gratii și atât de domesticizate.
Într-o încercare de a mă confrunta cu una dintre temerile mele, am făcut o vizită unei ferme de iguane, un domeniu vast, cu sute de copaci care găzduiau peste 2.000 de iguane. Din fericire, din cauza sezonului ploios, nu erau pe pământ decât câteva. Pentru mine și acele „câteva” au fost extrem de multe. Băiatul care mi-a făcut turul și care putea să-mi spună „mami”, în pauzele scurte dintre încercările mai mult decât originale de a mă agăța, mi-a explicat cu multă emoție că frumusețea e în suflet și în ochii privitorului și că trebuie să privesc cu alți ochi iguanele ca să văd cât de frumoase sunt. Le-am privit cu toți ochii din dotare, am făcut și niște exerciții mentale, dar nu, tot nu, am stat cu inima în gât toată perioada. Totuși, felul în care erau ținute iguanele aici este ceea ce înțeleg eu prin sanctuar – sunt libere, pe o suprafață foarte mare.
De asemenea, povestea fermei în sine este interesantă, veche de peste 40 de ani. La plecare, singură pe un drum forestier, văd o mașină mare care trece pe lângă mine și oprește, o văzusem și în curtea iguanelor. Era domnul Archie, patronul locației, un american în vârstă, cu puternic accent texan, care s-a prezentat și s-a oferit să mă ducă unde aveam nevoie. S-a amuzat teribil și sincer când i-am spus că am bătut atâta drum pentru că mi-e frică de iguane și nu-mi plac și m-a invitat la o cafea.
Rotan, îmi dau seama acum, m-a pus la încercare apăsându-mi multe frici, mai mici sau mai mari. Printre altele, am ajuns la urgențe de 2 ori, am stat înconjurată de iguane, am lucrat cu câte 40-50 de geko deasupra capului, m-am trezit cu gândaci cât degetul pe pernă și mi-am făcut corpul ferfeniță din cauza muștelor de nisip (sand flies), demoni pe cât de mici, pe atât de răi. Vă recomand să vă cumpărați protecție împotriva muștelor de nisip mai mult decât orice altceva. Țânțari, albine, gândaci, totul e o nimică toată pe lângă drăcoveniile astea. Sunt niște muște mici, cât un fir de nisip, care adoră marea, nisipul și pielea sărată. Este aproape imposibil să vezi că le ai pe tine, se camuflează perfect cu nisipul. Dar crede-mă, sunt acolo, mai ales în partea a doua a zilei. Tot corpul meu a devenit o rană vie după prima zi în care am stat câteva ore la plajă, de pe față, până în vârful degetelor de la picioare. A ținut peste 2 săptămâni, deși m-am acoperit în spirt în fiecare zi și m-am descărnat constant. Acum, la o lună jumătate, mai am porțiuni pe picioare unde pielea nu s-a refăcut.
Cu toate acestea, frumusețea Mării Caraibe din Honduras și plajele curate, doldora de palmieri, sunt total de necontestat. Nu cred să existe opțiune de buget mai bună pentru Caraibe decât Honduras!
Am fugit câteva zile la Lacul de Yojoa, în speranța unor drumeții. Lacul Yojoa este cel mai mare lac din Honduras și sunt numeroase drumeții în jur, de la cascade, la munți și diverse parcuri. Orașele principale în care se cazează majoritatea turiștilor sunt Pena Blanca și Los Naranjos. Noi am stat undeva între ele, la drumul principal, într-un Airbnb al celei mai frumoase și minunate familii pe care le-am întâlnit în această călătorie – recomand cu cea mai mare căldură!
Din primele 10 minute după ce am coborât din autobuz și am luat ulițele la pas (pentru că vorbim de un drum de țară foarte subdezvoltat) am avut un puternic sentiment plăcut. Nu am avut nevoie de mult timp să îl recunosc – în amintea de minunata mea Guatemala. Chiar dacă nici aici vremea nu a ținut cu noi, m-am bucurat de ploaia de după laptop din locul care mi-a rămas favorit din această călătorie. Printre furtuni, am reușit totuși să facem câteva plimbări.
Preferata mea a fost la Cascada Phulapanza, la care am ajuns cu un autobuz local. Este absolut splendidă, iar faptul că am văzut-o în sezonul ploios a amplificat splendoarea. Pe lângă plimbarea până la cascadă există opțiuni de zipline și de traversat cascada pe dedesubt, doar însoțiți de un ghid. Nici nu îmi pot imagina cum ar fi fost traversarea ei, dacă să stai la o distanță considerabilă de ea te uda de sus până jos. Există numeroase cascade în Honduras, din păcate doar pe aceasta am văzut-o, dar a fost magică!
Mi-aș fi dorit să fac o plimbare pe lac cu ferry-ul, însă în nicio zi nu au fost turiști cu care să împart barca. Așa că, povestind despre asta într-un bar, am fost prostită că mă duce un domn la un preț decent. Nu atât de ieftin cât ferry-ul, dar nici atât de scump cât dacă aș fi mers singură cu ferry-ul. Despre frica mea de apă v-am mai povestit. Ei, am crezut că mor acolo lângă el, când am văzut unde mă duce. Mergem într-un soi de debarcader (mie îmi arăta a cimitir de bărci) și îi cere cu mândrie în glas tipului de acolo „o barcă zdravănă, cea mai bună, că domnișoara are frică de apă!”. Și îmi arată cu aceeași mândrie 3 sicrie fără capac care abia, abia mai pluteau într-un colț și zice „Cele mai bune! Alegeți dumneavoastră pe cea pe care o doriți!”. Ca de obicei, în situații de felul ăsta, mie îmi este mereu rușine să dau înapoi.
Doamneee, cum am stat cu inima în gât tot timpul. Barca era trei sferturi în apă, lacul ăla imeeeens și adânc, iar el dădea la vâslă înceeeet. A părut o veșnicie, deși abia am intrat pe lac când l-am rugat să ne întoarcem, deci 90% din timp am mers doar pe un canal. Cred că a fost frumos, nu știu sigur, că nu eram bună de mai nimic,în mod cert lui Joy i-a plăcut maxim, pentru că a fost prima tură cu o barcă nezgomotoasă.
Honduras, ca și Guatemala, este un rai al păsărilor. Am văzut sut de păsări într-o drumeție pe care am făcut-o în Parcul Ecologic și Arheologic din zonă, dar și pur și simplu când am făcut diverse plimbări prin împrejurimi. Lago de Yojoa este o tabără de bază foarte bună pentru mai multe zile, pentru că este plin de opțiuni. Majoritatea călătorilor (toți întâlniți de mine) se cazează la D&D Brewery. Asta mi-a fost și mie intenția, dar nu m-au acceptat cu Joy. Totuși, am fost într-o seară să văd locul, până la urmă o microberărie în junglă nu e de ici de colo. Atmosfera nu a fost pe placul meu, nici berea (3 sau 4 opțiuni sunt), prețurile nici atât, însă căbănuțele din spate chiar arătau grozav! Nu știu câtă liniște este, pe de-o parte este în junglă, pe de altă parte microberăria este cel mai tranzitat loc de la Lacul Yojoa.
Din punct de vedere cazări și acces cu Joy în toate (puținele...) locuri în care am reușit să merg, nu au fost probleme. De asemenea, am putut intra în anumite supermarketuri, în majoritatea magazinelor/ restaurantelor și în toate mall-urile (mai puțin în zona de food court). Totuși, călătoritul cu mijloace de transport în comun a fost o adevărată provocare. În principiu, răspunsul este „nu”, oricât de sucești și te învârtești. În afară de drumul tur-retur spre Lacul de Yojoa, toate celelalte drumuri cu autobuzeke au fost foarte dificile, aș putea spune cele mai dificile de până acum. În uber a fost în regulă, la fel și în tuktuks. Acesta este și motivul pentru care nu am ajuns în, poate, cel mai cunoscut loc din Honduras, ruinele de la Copan, obosită fiind să caut variante și să nu funcționeze niciuna.
Drumul pânăa la frontiera cu El Salvador a fost și el o mare provocare și a fost posibil datorită doamnei de la hotel care și-a sunat un prieten să ne ducă cu un camion de marfă, el abia plecase, și-a sunat alt prieten și până la urmă s-a găsit o soluție. Un alt inconvenient (dar nu atât de mare precum în Guatemala și Columbia) au fost câinii vagabonzi. Destul de mulți și aici, dar nu atât de agresivi, mai degrabă defensivi. Mi-a stat inima în loc de câteva ori, dar nu am avut probleme.
Dintre experiențele de până acum, Hoduras fiind țara cu numărul 7 (dacă socotim ca numărul 1 ieșirea cu Joy din România), procesul a fost, de departe, cel mai simplu, rapid, ieftin și fără incidente. Și cu oamenii cu cel mai mult bun simț posibil. Tot ce este nevoie pentru ieșirea din Belize spre Honduras este clasicul Certificat Internațional de Sănătate, pe care îl poate emite orice veterinar și care atestă că are toate vaccinurile, deparazitările și este sănătoasă clinic. El poate fi făcut chiar în ziua anterioară.
Trecerea de frontieră am făcut-o pe barcă, iar prezența lui Joy nu a pus nicio problemă și nici nu am plătit extra. Din Placencia, de unde am plecat noi, barca iese o singură dată pe săptămâna, vinerea și retur, din Honduras, lunea. Tot pe barcă un domn ne-a făcut schimbul de bani între dolari sau dolari belizeni și lempire, la un curs valutar fără cusur, practic nu și-a oprit nimic...
Din Placencia, am mers vreo 20-30 minute cu barca, apoi a fost amarată într-un ponton pentru controlul vamal și procedurile de ieșire din țară. Vama este practic o masă și 2 scaune puse pe pontonul unde este ancorată barca. Toată lumea iese de pa barcă și merge în spatele mesei, se verifică pașaportul și treci de cealaltă parte a mesei, adică urci pe barcă. Aici nici nu au cerut să o vadă pe Joy, ea era pe barcă și nici nu am plătit nimic pentru ea. Se plătește o taxă de ieșire din Belize, care, pe cală terestră sau aeriană este 20 USD, pe cale maritimă, 7.5. După control, drumul fost de aproximativ 1.5 ore până în Honduras, foarte plăcut și pitoresc, mi-a plăcut mult!
Intrarea în Honduras a fost savuroasă și inedită. După ce am ancorat, dar eram încă eram pe barcă, 2 ofițeri au venit cu o pungă (de plastic, de aia în care strâng eu caca lui Joy când ne plimbăm...) în care ne-au cerut să punem pașapoartele. Apoi, un ofițer a direcționat masa de oameni la o coadă, iar pe mine cu Joy într-un alt birou.
Întreg sediul vamal este într-o piață de pește. Biroul vamal – tarabă de pește – alt birou vamal – tarabă cu unelte de pescuit – alt birou vamal – fructe de mare etc. Controlul lui Joy a mers perfect și rapid, am dat de cei mai buni oameni la o intrare în țară, am achitat o mică taxă pentru ea și cu multe vorbe frumoase și bunvenituri am fot direcționată către controlul de pașapoarte. Aceeași atitudine prietenoasă și acolo și am primit numărul maxim de ședere fără întrebări suplimentare, complimente pentru conversația în spaniolă și numerose urări de bine și bucurie pentru vizită.
Am ieșit plângând de la vamă. Pe barcă mă împrietenisem cu Edwin, un hondurean mutat și însurat în Madrid, care m-a așteptat să vadă dacă totul e ok. Nu înțelegea ce am, credea că nu m-au primit în țară. „A fost totul atât de simplu și frumos și de cu bun simț”, zic! „Păi și care e problema, zice el, nu așa e normal să fie dacă ești în regulă și ai totul în regulă?”.
Exact asta era problema. Că de normalitatea asta nu mai avusesem parte până la intrarea în Honduras. Pentru mine, Honduras a fost din momentul în care am intrat și până în clipa în care am ieșit (pentru că ieșirea cu Joy a fost și mai frumoasă!), țara cu cei mai buni și sufletiști oameni. Și nu mă refer strict la experiențele cu Joy, ci la cum am văzut că se comportă familiile. De la orașele mari și până la țară, familiile cu care am interacționat sunt foarte unite, râd și muncesc împreună, își spune adesea „te iubesc” și își oferă afecțiune. Nu i-am văzut certându-se, se acceptă într-o manieră foarte naturală, și nu de ochii lumii. Am văzut mulți copii de 8-9 ani ajutându-și părinții la curățat camerele sau la vândut în magazine, toți cu o autonomie incredibilă. Nu erau copii care făceau treburi de oameni mari. Erau oameni mari, asumați, veseli, proactivi, în corp de copil.
Am plecat cu multă bunătate în suflet din Honduras deși, realitate este, într-adevăr, că nu e chiar cea mai ofertantă țară din punct de vedere turistic.
La o primă căutare pe google, răspunsul vine dur direct de la autoritățile locale: „Country Summary: Violent crime, such as homicide, armed robbery, and kidnapping, is common. Violent gang activity, such as extortion, violent street crime, rape, and narcotics and human trafficking, is widespread. Local police and emergency services lack sufficient resources to respond effectively to serious crime” (citat de pe pagina oficială a guvernului).
De asemenea, MAE recomandă evitarea călătoriilor care nu sunt absolut necesare. Nu sună grozav, adevărat, dar nu sună nici foarte diferit de ce citești despre aproape orice țară din America Latină. Tegucigalpa (capitala) și Sn Pedro (nodul terestru) sunt cele mai periculoase zone. Pe prima am evitat-o iar în San Pedro, deși am stat mult timp, am ieșit foarte puțin. Seara doar să o plimb pe Joy, dar am stat într-o zonă bună și sigură, sau la supermarket, cu Uber.
Insulele din Caraibe și orașele de la Lacul Yojoa mi s-au părut absolut sigure și am umblat singură zi și noapte. Similar mențiunilor făcute și în celelalte articole, cred că dacă ai un respect pentru realitatea locului în care mergi și știi să citești, cât de cât, oamenii și situațiile, nu ar trebui să ai probleme. Da, poate fi ciudat să vezi mai toate casele blindate în sârmă ghimpată, magazinele sunt în spatele gratiilor groase de fier forjat, la intrare în diverse magazine nu scrie doar „interzis fumatul/ animale” etc. ci și „interzisă intrarea cu arme de foc” dar, cum spuneam, asta nu e ceva neobișnuit aici, e realitatea locului (a Hondurasului și a țărilor din jur).
Eu m-am simțit sigură pe mine și pe deciziile mele și nu am întâmpinat nici cea mai mică situație. Nici măcar un om în stare de ebrietate care să mă acosteze pe stradă. Nu spun că ast va fi situația oricui, oricând, spun doar că și cazul acestei țări, informațiile găsite on-line au mult capacitatea de a denigra un loc. În mod cert, Honduras nu este o destinație de abordat pentru prima dată pentru un călător solo neexperimentat și care nu se poate adapta rapid unui șoc cultural.
Dragă partener de călătorie,
În mod cert, dacă ar fi să fac un top al locurilor mele favorite din punct de vedere turistic, Honduras nu ar fi pe acea listă. Adevărat, cel puțin din experiența mea de până acum, a fost cea mai puțin ofertantă dintre țări. Nu aș putea să răspund obiectiv dacă m-ai întreba cum aș proceda dacă aș putea da timpul înapoi, aș evita-o, așa cum intenționam, sau nu. Strict din punct de vedere turistic, probabil că da. Deși insulele din Caraibe sunt absolut superbe, iar bugetul necesar pentru ele este mai mic decât pentru celelalte țări. Din punct de vedere emoțional, în mod cert, nu, nu aș fi evitat-o. După experiențele mai mult decât urâte din Belize, aveam nevoie de bunătatea care mi-a fost oferită atât de necondiționat de oamenii întâlniți în Honduras.
Cel mai și cel mai tare mi-au rămas în suflet familia la care am stat la Lago de Yojoa, un cuplu, el mexican de +70 ani (eu îi dădeam 50...), a locuit până să o cunoască pe ea în SUA, cu care am povestit despre războaie, cărți, istorie, politică, iar ea, o bunătate de femeie. Ea îl striga „amore” și îl tot prindea de braț, el de mijloc și îi aducea trandafiri. Nu sunt căsătoriți, dar sunt împreună de 24 de ani. Au 3 copii care muncesc și merg la școală. Chiar și băiatul de 9 ani face diverse munci. Își spun adesea „te iubesc”. Nu i-am văzut o clipă triști. Au 2 câini superbi, o cățea asemanătoare cu Joy, adoptată și puiul ei. Am plătit cazarea, fără altceva inclus și m-au pus la masă de vreo 10 ori. „Unde să ieși pe ploaia asta după mâncare, măi drăguță? De câte ore stai la calculator, ce ai mâncat? Nu te deranjez, ți-am adus un fructe/ o prăjitură/ o supiță. Tu de ce să cheltui bani pe mâncare, eu fac și dacă ești aici și dacă nu”. Doamna gătea de 3 ori pe zi, dar nu câte o oală, gen o omletă pentru toți din care împărțea. Nu, făcea pe rând la fiecare. Întâi mie, apoi fetei, apoi băieților, apoi soțului, apoi ei. Mi-au scos o noapte de la plata de pe Airbnb, să fie cadou de la ei „că prea plouă afară și nu te-ai bucurat de nimic”. Când am plecat, aveau ochii în lacrimi. „Dacă ai probleme și nu poți trece granița cu Joy, te rugăm întoarce-te, îți dăm camera gratuit pentru o lună, să pui și tu niște bani deoparte și așa stai cu noi, îți gătesc...”, zice doamna.
Na, că Hondurasul ăsta m-a făcut o plângăcioasă! De la intrare și până la ieșire...
Îți mulțumim că ne-ai fost alături și în această călătorie!
Cu drag,
Partenerele tale de călătorie, Roxi & Joy
