Stăteam frumos la coadă la pașapoarte, la un ghișeu cu 2 domni, când trece o „doamnă” solidă, neagră și cu o răutate foarte vizibilă pe chip. O vede pe Joy, care aștepta cuminte la piciorul meu, ca de obicei și începe să urle „ce scârbos, vai leșin, scoateți javra asta de aici” și altele similare în timp ce se îndepărtează într-o alergare slow-motiono-teatrală. Trag aer în piept și tac, ea fiind clar de la vamă. Când aproape vine rândul meu la ghișeu, se mai deschide un al treilea, unde, ghici cine era și unde ajung eu să fiu trimisă. Dramă, vociferări, mâna la gură ca și când vomită, un teatralism extraordinar. Moment în care nu mai rezist și o întreb în engleză „sunteți bine, vă pot ajuta cu ceva?”. Îmi face semn să îi dau mai repede pașaportul pe care nu că îl ia cu vârful degetelor, dar cu vârful unghiilor, ca și când tocmai ce l-am scos dintr-o latrină. Cu cealaltă mână la gură și cu același dramatism de 2 bani, privind în sus, doar, dă să scaneze pașaportul. Se uită mai bine și vede că sunt din România. Hopaaa, și spune, în spaniolă de astă dată, unui gardian „Fata asta are pașaport de România, hai să vedem ce îi facem” sau ceva de felul ăsta, însoțit de un zâmbet extrem de malițios. Până ca el să răspundă, răspund și eu, la rândul meu, în spaniolă „este ceva în neregulă cu pașaportul, aveți nevoie de ceva informații și lipsesc de acolo?”. Blocată pentru o secundă de incapacitatea de a vorbi într-o limbă în care să nu am replică, face doar un semn din priviri gardianului care mă ia și mă duce într-o cameră în spate.