Dragă partener de călătorie,
Experiența noastră doar cu bilet dus în America de Sud a debutat, cum bine știi, total diferit față de ce imaginam. Dacă eu mă pregătisem psihic și emoțional pentru pericolele pe care le-ar avea de înfruntat o fată care călătorește singură (bașca și blondă și colorată!) în una dintre cele mai periculoase destinații din lume, realitatea mi-a pregătit alte provocări – un zbor pierdut, zeci de ore prin aeroporturi, manevrare oribilă a cuștii lui Joy la cală și pierderea ei temporară, pierdut bagaje și toate cardurile de debit clonate în prima zi în care am reușit să ajungem, cu întârziere de peste 24 de ore, la destinație. Dacă ai ratat primul episod al poveștii noastre, îl poți citi, aici.
Am plâns, am trântit, am blestemat, m-am întrebat de ce mi se întâmplă mie asta. De ce mie, singură și pierdută la celălalt capăt al lumii. De ce am luat decizia asta, de ce am făcut prostia asta, ce mă fac acum, de ce s-a întâmplat așa. Acum, la aproape 2 luni de la momentul acela, înțeleg de ce s-a întâmplat așa – pentru că, dacă era altfel, nu aș mai fi trăit experiențele astea, ci altele. Acelea pentru care îmi făcusem temele de acasă. Cele comode, călduțe, planificate, cele potrivite unui citybreak bine organizat în care nu ai loc de surprize fiindcă timpul e scurt și vrei să vezi cât mai multe, iar nu cele care te pregătesc pentru aventura vieții tale. Pentru că exact asta am simțit că a fost prima parte a călătoriei noastre – un test, un training, un trailer: poate fata asta să se ridice de jos, ori o trimitem înapoi acasă?! Ba, să avem pardon, sigur că poate!
Așa cum te-ai obișnuit, articolele mele nu sunt ghiduri turistice, cu liste de bifat, cu ce să faci și ce să nu faci într-o anumită destinație, ci sunt, mai degrabă, jurnale decălătorie, emoționale, reale, cu întâmplări personale care se pot aplica sau nu și altcuiva. Sau chiar mie, într-un alt context sau alt moment al vieții.
Retrospectivele pe care le voi face la finalul fiecărei destinații nu vor fi documentate de pe internet, nu vor oferi sugestii de itinerare ideale și nici idei de tipul „10 lucruri de neratat în țara X”. Poate în trecut aș fi putut face asta. Acum, cu un rucsac de 20 kg în spate, cu unul cu aparatură în față, o cușcă de aproape 1 metru pe 1 metru într-o mână și o lesă cu un cățel hiperactiv la un capăt în cealaltă mână, îmi dozez energia pentru alt tip de activități. Scopul acestor articole va fi acela de a oferi cât mai multe informații, din experiența mea, despre ce presupune călătoritul cu animalul de companie în destinațiile alese. Aceste articole vor fi articolele pe care mi-aș fi dorit eu să le citesc înainte să plec, dar care nu păreau să fi fost scrise...
Am povestit în primul articol despre alegerea oarecum fortuită a continentului, în sensul că nu am plecat în destinația dorită de mine (Asia) și nici cea de pe locul 2 (Africa de Sud), ci în cea în care am dedus, din câteva foarte frugale și deloc exhaustive lecturi că ar fi mai potrivit, mai sigur și mai pet-friendly. Decizia mea a ținut cont în proporție maximă de binele lui Joy.
Acum, nu știu să zic exact dacă alegerea a fost cea mai nimerită sau nu, cert este că m-am lovit de multe lucruri dificile în călătoria alături de ea care m-au frustrat, m-au înverșunat, m-au făcut să mă cert cu cei care îmi cereau una sau alta sau să mă închid în mine. Pe mare parte dintre ele, înțeleg, nu le voi schimba eu și nici nu e cazul. Fiecare țară ale legile și politicile ei și e total irelevant cât de ridicole sau stupide mi se par mie. Pe altele, însă, cu determinare, am reușit să le îmblânzesc. Sunt încă în punctul în care învăț să fac diferența dintre cele două.
Nu mi-am dorit niciodată să vizitez Brazilia. Am ales-o din 2 considerente: primul a fost de ordin climatic. Călătoria noastră a început la finalul toamnei în America de Sud iar Brazilia, deși este o țară cât un continent, are un climat plăcut tot timpul anului, chiar și iarna. Și exact așa a fost. Diferențele de temperatură dintre zi și noapte în luna mai au fost de maxim 5 grade, iar vremea a fost ca de vară la Brașov, doar că fără ploile aferente. Al doilea motiv a fost că, din câte citisem, Brazilia părea a fi o țară dificilă din multe puncte de vedere, și am zis să încep cu ce e mai rău și mai greu. Și, Doamne, câtă dreptate am avut!
Brazilia are politicile ei, destul de învechite și extraordinar de inflexibile. Dacă documentația pentru a intra cu Joy în țară a fost greu de obținut, documentația de ieșire a fost o provocare infinit mai mare, pe care am dus-o la bun sfârșit doar datorită oamenilor pe care i-am cunoscut și care m-au ajutat dezinteresat. Enumăr o doamnă de la consulat, doi domni de la hotelul din Sao Paulo, un cuplu de străini pe care i-am întâlnit pe stradă cu un border collie, un prieten pe care mi l-am făcut într-o tură de hike în Ilha Grande și ceva prieteni de-ai lor. Toți m-au ajutat să pot ieși la timp din Brazilia cu Joy când eram îmbârligată într-un proces confuz ce trebuia să dureze – conform doamnei de la consulat – cel puțin 30 de zile. În contextul în care cu 30 de zile în urmă nici măcar nu intrasem în Brazilia, adică eram în România, dar ar fi trebuit să depun personal documentele de călătorie pentru ieșirea din Brazilia în Sao Paulo, înainte să intru efectiv în Brazilia. Are sens, da?
Deși nu am avut niciodată Brazilia pe lista de dorințe, habar nu aveam cât de minunată este!
Faptul că nu ai acces la informație on-line, faptul că aproximativ nimeni nu vorbește engleză și că sunt foarte temători că dacă cineva nu respectă întocmai un lucru, e posibil să aibă ei de suferit, au fost niște piedici mari. Asta și birocrația. 14 documente am depus pentru Joy on-line, pe care a trebuit să le semnez electronic înregistrându-mă pe un anume site. Aceleași documente a trebuit apoi, în orginal și copie să le duc la mama naibii la aeroport, cu 48 de ore înainte de plecare, în dosar cu șină. Da, serios. Mentalitatea asta aș putea să o generalizez legat de Brazilia. E un sistem obositor, învechit și, mi-e teamă, incorigibil. Nu ar fi trebuit să mă mire, citisem despre asta, totuși, m-am simțit extrem de nepregătită să îi fac față. Am povestit într-un articol de pe blog despre toate lucrurile pe care trebuie să le ai în vedere atunci când dorești să călătorești intercontinental cu animalul de companie. Cu fiecare zi realizez că aș mai avea lucruri de adăugat la el și că mereu, oricât de pregătită aș fi, apare ceva nou care complică parcursul. Poți citi articolul, aici.
Nu, nu a fost deloc cum m-am așteptat. Totul a fost de-a-ndoaselea în Brazilia. Aș crede că asta ar putea fi specificul național al țării... Lăsând la o parte startul meu împiedicat, Brazilia m-a surprins în mod plăcut. Am descoperit o țară extrem de ofertantă, frumoasă, curată (da, ai citit bine, curată), unde oamenii ies de câteva ori pe zi și spală trotuarele din fața caselor/ magazinelor, cu o natură cum eu nu am văzut nicăieri în lume. Brazilia e natură pe peste, dar pe peste tot. E țara cu cea mai bogată artă stradală pe care am văzut-o vreodată, și ea foarte frumos integrată în natură. Are mâncare bună, oameni frumoși și experiențe pentru toată lumea. Deși la început am simțit că țara nu ne vrea și de aceea ne-a întâmpinat cu atâtea probleme, apoi mi-a fost greu, foarte greu să plec. Și nu, nu mi s-a părut dramatic de periculoasă, nu te așteaptă zombie la colț de stradă și nu ești ucis pentru că porți un ceas frumos. Plus, dacă ai fost în Mexico City și ai supraviețuit, aici nu ai nicio treabă.
Un alt aspect la care Brazilia m-a surprins, nu pozitiv de astă dată, a fost acela al costurilor. Citisem și îmi imaginam că lucrurile s-au schimbat peste tot în lume după pandemie totuși, speram ca America de Sud să fie, în continuare, o destinație mai accesibilă. Calculele mele de acasă nu s-au potrivit prea bine cu realitățile din Brazilia și urma să văd apoi, nici atât cu cele din Peru. Prețurile sunt comparabile cu cele din orașele de top din România, poate doar cazările să fie ceva mai accesibile. Ceea ce nu este greu, prețuri ca la cazările din România rar mi-a fost dat să găsesc în alte țări. Chiar și așa, dorința mea de a ajunge la un maxim absolut de 600 Eur/ lună la cazare, deci o medie de 20 Eur/ noapte a fost o țintă greu de atins.
Prețul biletelor de avion este, de asemenea, destul de mare, mai ales că nu pot călători doar cu bagaj de mână ca într-un citybreak și, oricum, se adaugă costurile pentru Joy. Nu am gătit în nicio zi și nici nu am văzut sensul să fac asta, produsele în supermarket sunt destul de scumpe, nu cred că ar fi ajutat plus că nici nu am considerat că merită să pierd timpul. Probabil nici de acum înainte nu o voi face. Revenind, America de Sudnu mai este o destinație chiar accesibilă din punct de vedere financiar și, când adaugi constrângerile generate de călătoria cu un cățel, lucrurile devin chiar și mai puțin accesibile.
Socoteala de acasă nu s-a potrivit deloc cu cea din America de Sud, astfel că am fost nevoită să mă adaptez constant. Accesul cu Joy pe mijloace de transport în comun a fost foarte greu, de cele mai multe ori imposibil, lucrur valabil și pe Uber și pe Blabla Car. Iar călătoriile interne cu avionul prea scumpe. Astfel că, din 4 puncte de interes pentru mine – Rio de Janeiro, Florianopolis, Cascada Iguazu și Salvador am ajuns la – Rio de Janeiro, Ilha Grande, Paraty și Sao Paulo. A fost bine, a fost rău, a fost cum a fost să fie.
Nu cred că poți da foarte tare greș cu ce alegi în Brazilia, mai ales dacă îți place să experimentezi și să trăiești în culturi noi. Există numeroase opțiuni de transport în comun între punctele de interes, foarte ieftine, dar, majoritatea, inaccesibile cu animale de companie. Eventual, în cușcă și animal mic. Din Sao Paulo (unde am aterizat după ce am pierdut conexiunea de zbor spre Rio), am mers până în Rio cu BlablaCar. Din Rio nu am reușit să găsesc sub nicio formă altă manieră de a călători până în Ilha Grande, decât cu un Uber. Din Ilha Grande în Paraty m-am rugat de câțiva șoferi de autobuz, până ce unul a cedat și ne-a luat, iar din Paraty până în Sao Paulo am luat un Blabla car. În Rio de Janeiro am călătorit foarte mult cu Uberul, care este ieftin, însă procesul era unul extrem de anevoios. De regulă mă refuzau cel puțin 10 șoferi, până să accepte unul să mă ia cu Joy. Iar dacă era seară sau week-end puteam aștepta și 2-3 ore până să mă ia cineva. Puțini oameni chiar au încercat să mă ajute să facilitez experiența de a vizita/ face lucuri alături de Joy. Cei de mai jos sunt un exemplu minunat. Puțini,dar buni, cum ar veni.
Am avut experiențe radical diferite în fiecare dintre destinații.
În Rio, deși există numeroase parcuri pet-friendly și multă lume are animale, este interzis accesul lor mai peste tot, de la mijloace de transport, restaurante, atracții turistice, parcuri în aer liber, trasee montane, peste tot mi se interzicea să intru cu Joy. Uneori, nu aveam nici măcar alternativa să o las legată la intrare. Sao Paulo este similar.
În Ilha Grande a fost raiul pentru amândouă. O insulă paradisiacă, fără mașini, unde Joy alerga liberă pe plajă, plină de câini vagabonzi, dar cu stăpân, foarte prietenoși. Cum vine asta? Păi câinii stăteau pe stradă/ plajă, dar erau îngrijiți de localnici, aveau zgardă, erau bine hrăniți, dormeau și prin restaurante sau magazine, dacă doreau. Am putut merge oriunde cu Joy și nici accesul cu barca până și de acolo nu a fost dificil, atâta doar că am fost nevoită să îi pun botniță.
Paraty a fost și el prietenos în cam toate locurile în care am fost cu Joy, nu rețin să fi fost nevoită să o las la intrare undeva vreodată.
Luna în Brazilia a trecut extraordinar de repede și a fost împărțită, în mare parte, între rezolvarea problemelor inițiale, documente pentru Joy, șocul diferenței de fus orar, acomodare cu noul stil de viață, încercarea de a organiza logistica necesară pentru a mă muta dintr-un loc în altul cu Joy și muncă. Și, printre ele, am și vizitat câte ceva. Mai puține decât într-o călătorie, mai multe decât dacă aș fi stat acasă. Iată câteva dintre lucrurile care mi-au rămas în suflet și pe care le recomand cu drag.
📍 Cazare în junglă – am stat în 2 cazări diferite, ambele la marginea Junglei Tijuca, în partea superioară a cartierului Santa Teresa. Unii spun că este cartierul boem, chic, sigur, totuși niciun taximetrist nu te ia când îi spui unde stai. Exceptând faptul că seară era constant invazie oribilă de țânțari, în mod cert, tot acolo aș sta, ori de câte ori ar mai fi să merg. Mă trezeam în fiecare dimineață cu cântecul păsărilor Tucano, priveam goana maimuțelor pe firele de electricitate și aveam parte de cele mai spectaculoase apusuri și răsărituri de deasupra orașului Rio de Janeiro. Pentru o variantă și mai safe de cazare, poți opta pentru zonele de plajă Ipanema sau Copacabana, mult mai turistice și sigure, dar care oferă o experiență foarte diferită, nu tocmai pe gustul meu.
📍 Cristo Redendor și Muntele Corcovado – eram entuziasmată de a 6-a întâlnire cu o Minune a Lumii, deși mă așteptam să fie ca și celelalte, foarte comercială, obositoare și destul fuss pentru prea puțin. Nici nu m-am sinchisit să aleg o altă zi decât duminică, știind că va fi călcare în picioare indiferent de zi. Totuși, am fost foarte bucuroasă de alegerea făcută, deoarece am prins o slujbă superbă la baza statuii, cu un cantor talentat și un preot plin de viață. A fost prima mea întâlnire cu religia din America de Sud, cu felul lor frumos de a sărbători viața, lumina, culoarea, muzica, iar nu moartea, văicăreala, căința și toate (să-mi fie cu iertare dacă am cititori prea creștini) prostiile de la noi care te fac să nu poți vedea religia în fața ochilor.
Aș minți să spun că mi s-a părut cine știe ce experiență revelatoare, a fost o plimbare plăcută, însoțită de priveliști frumoase de sus, o bere scumpă, soare și lucruri care începeau să se așeze. La statuie se poate ajunge fie cu un tren turistic destul de scump (aproximativ 150 RON), fie pe un traseu de hike, din câte am înțeles, destul de dificil, la finalul căruia se plătește o taxă de acces în zona cu statuia. Mai mult decât urcarea în sine la statuie, mi-a plăcut faptul că statuia, care se află pe vârful celui mai înat munte din Rio, Corcovado, este vizibilă cam de oriunde, zi sau noapte și îți dă o stare de liniște, de apartenență, ca atunci când cauți îngrijorat cu privirea pe cineva rătăcit într-o mulțime și într-un final îl zărești.
📍 Golful Guanabara – este una dintre cele 7 minuni naturale ale lumii, și a 3-a văzută de mine (după Muntele Everest și Aurora Boreală). Golful este înconjurat de munți de granit și cuarț, formați în urma eroziunii din Oceanul Atlantic. Golful este vizibil din multe locuri din Rio, chiar și de pe muntele Corcovado. Brazilia este singura țară din lume care are 2 minuni declarate, una modernă și alta naturală. Nu degeaba e mare cât un continent...
📍 Sugarloaf Mountain – este unul dintre locurile din care se poate vedea Golful Guanabara și cel care mi-a oferit cele mai frumoase priveliști. Am ales să urc la apus și bine am făcut. Muntele este format, de fapt, din 2 muntișori, uniți cu o telecabină, așadar drumul are 2 urcări și 2 coborâri. Prețul a fost similar cu cel al trenului care urcă la Cristo Redendor. Muntele Sugarloaf cred că are cea mai recognoscibilă formă din Rio.
📍 Mirante Dona Marta – acest viewpoint superb, la care am ajuns cu Joy neștiind că nici aici nu are voie a fost marea noastră aventură din Brazilia. Din zona de junglă unde eram cazate am fi putut ajunge lejer, pe asfalt, în 20 minute la mirador. În schimb, google maps (o aplicație pe zi ce trece mai proastă, cel puțin după experiențele mele) ne-a dus pe un drum de vreo 3 ore, ne-a trecut prin 2 favele și ne-a pus apoi să urcăm prin jungla deasă și plină de plante înțepătoare, 30 minute, 200 metri diferență de nivel.
Când am ajuns sus murdară și plină de sânge (da, sigur că mă puteam întoarce, dar dacă te-ai întrebat de ce nu am făcut asta, înseamnă că nu ne cunoaștem 😀 ) și domnul de la pază mi-a zis să plec repede să nu cumva să mă vadă cineva cu câinele, am zis că îl ucid. Literally. După ce m-a dus la o chiuvetă să mă spăl pe corp și i-a dat apă lui Joy, m-am rugat 20 minute de el să mă lase 5 minute cu Joy acolo. Atâta a fost. Greu, dar frumos.
📍 Escaleras Celeron – o zonă foarte cunoscută și turistică din Rio care a fost, cum mă așteptam, înghesuită, colorată, vibrantă. Nu m-a deranjat deloc călcarea în picioare, se auzea muzică de peste tot și am băut primul caipirinha din viața mea, care a fost sublim. Am stat pe dalele colorate și l-am savurat, am cunoscut oameni diverși, am povestit, am făcut schimb de rețele de socializare. A fost foarte plăcut!
📍 Mural Das Etnias – deși tot Rio este plin de street art, în zona aceasta mai rău famată este un adevărat muzeu în aer liber, întins pe muuulte străzi. A fost absolut divină plimbarea! Totuși, în mod cert, nu este un loc în care să mergi seara și chiar și ziua am găsit curajul să scot telefonul și să fac fotografii doar de câteva ori. Sunt și aici, ca și la noi, câteva locuri în care arta stradală e o măzgălitură prostească însă, în cele mai multe locuri arată mai ceva picturile din muzeele de artă pe care le-am văzut prin lume.
📍 Muntele Dos Irmaos (Doi Frați) – am lăsat locul preferat la final. Din cauza celor descrise anterior am făcut mult mai puține trasee de drumeție față de cât am sperat în Brazilia. Iar acesta a fost preferatul meu. Pe lângă priveliștile superbe de sus, a fost o întreagă experiență în sine, deoarece startul traseului este la capătul superior al unei favele aflate la înălțime, unde nu poți ajunge cu mijloace proprii de transport (și nici pe jos nu ți-ai dori) și unde plătești „taxă” la localnici să poți trece. A fost o experiențăfaină, traseul a fost destul de susținut, prin junglă, cu maimuțe mici care alergau deasupra capului și cu puncte de belvedere minunate. Sunt câteva trasee montane deosebite în Rio, mi-aș fi dorit să mă organizez mai bine pentru a le putea face.
Ilha Grande a fost raiul experiențelor mele de până acum. Probabil e și o doză de subiectivism, pentru că abia în Ilha Grande am început să adun bucățelele din mine aruncate în toate părțile de către începutul zbuciumat însă, foarte obiectiv, locul este de vis. Și o spune o persoană căreia nu îi place viața în apropierea plajelor. Zilele pe Ilha Grande au fost absolut divine, indiferent dacă lucram nonstop și priveam cu coada ochiului marea sau dacă mă plimbam. Am făcut 2 trasee de hike împreună cu Joy, pe care le-am subestimat mult, crezând că doar mă plimb pe plaje și mă miram de ce unii oameni poartă bocanci și un tur full-day al plajelor mai greu accesibile, care a fost minunat și el.
Insula este foarte mare, turistică dar nu exagerat, nu există mașini sau alte mijloace motorizate de locomoție și foarte sigură. Tot din rațiuni logistice am ales să stau în sătucul principal, Vila do Abraao, deși mi-ar fi plăcut să stau pe o plajă mai liniștită. Dar, din nou, ar fi fost dificil accesul cu Joy dintr-o parte în alta. Insula este paradisiacă. În fiecare zi de lucru, când ieșeam cu Joy la plimbare după micul dejun, fără lesă, ea alergând cu ceilalți câini prin apă și eu pășind alene cu picioarele goale în nisip, atentă să nu calc pe vreun crap transparent, savurând sucul de mango de la micul dejun și prima țigară, aveam senzația că mă dematerializez cumva, că ies din corpul meu și mă duc câțiva metri mai încolo, mă uit la mine și zic „băi fată, ce noroc și fericire pe tine!”. Ilha Grande a fost tratamentul de care aveam nevoie să mă repun pe picioare. Nu cred că aș putea recomanda mai mult un loc pe lumea asta!
În Paraty m-am simțit cel mai acasă. Paraty zici că e Grecia. Iar mie nu-mi place deloc Grecia. Plină de paradoxuri a fost călătoria noastră în Brazilia... Paraty este un orășel colonial cu case albe albe, cu uși și ferestre foarte colorate, vesel, plin de viață și muzică, cu plaje drăguțe și curate. Chiar când am ajuns începuse Sărbătoarea Duhului Sfânt, o petrecere religioasă ce urma să țină 10 zile. Am văzut parade, slujbe vesele la biserică, oameni cântând și dansând pe străzi și o zonă care mi-a amintit de berarul de la Brașov, unde se mânca și se bea, da, exact, tot ca parte a festivalului religios.Cu fiecare nouă astfel de experiență în America de Sud înțeleg de ce unii oamenii privesc religia cu drag și de ce alții, eu printre ei, cu un sentiment opus...
În fiecare zi am lucrat cam jumătate de zi și în rest ne-am plimbat. Se pot face excursii din Paraty dar am simțit că mi-e bine așa, m-am plimbat ore în șir printre căsuțele albe, am intrat în biserici, am mâncat pe plajă. E frumos Paraty și de nu îți place Grecia și nu îți plac orașele, apăi dacă îți plac!
Zilele în Sao Paulo nu au fost nimic mai mult pentru mine decât chin și groază pentru că nu știam dacă voi reuși sau nu să o scot pe Joy din țară să plecăm spre Peru. Așa că voi menționa doar două lucruri.
Primul este acela că, oricâte veți citi pe internet despre cât de periculos și urât și nerecomandabil este să mergi (apăi să te mai și cazezi!) în centrul orașului, nimic nu e suficient să exprime cât de periculos, urât și nerecomandabil este. Zone mai infecte de atât nu am văzut în viața mea. Și nici mai lipsită de siguranță nu m-am simțit vreodată.
Al doilea lucru este acela că, dacă iubești și tu ca mine arta stradală și nu te poți sătura de ea oricât de multă ai vedea, îți recomand zona Beco da Batman, un cartier colorat, boem, cu pereți pictați, meșteri, bărulețe cochete și o atmosferă radical diferită față de cea din centru.
Fără intenția de a face referire la nimic mai mult decât propria experiență, Brazilia mi s-a părut o țară decentă din punct de vedere siguranță, atâta timp cât și tu ai decența călătorului cu măcar ceva experiență, iar nu obiceiurile turistului căscat. Mi-am luat o serie de măsuri de precauție, fără a fi exagerată. Consider că tocmai cei care sunt foarte panicați atrag atenția și devin o țintă mai sigură. Iată câteva dintre lucrurile care au funcționat pentru mine și câteva lucruri pe care le-aș fi făcut diferit:
- am evitat mereu să ies singură noaptea în Rio și Sao Paulo. Dacă mă prindea întunericul undeva ceea ce se întâmpla adesea, deoarece se întuneca în jur de ora 17, mă întorceam la cazare doar cu uber-ul, pe care îl așteptam într-o zonă deschisă sau căutam niște polițiști lângă care să stau (lucru foarte ușor de găsit în ambele orașe);
- am purtat mereu rucsăcel și borsetă. Rucsacul avea fermoarele blocate cu ajutorul unei carabiniere de care era legat vasul de apă al lui Joy. Astfel că, nici în zonele aglomerate, nu îmi trăgeam rucsacul în față; în zonele mai periculoase, puneam bluza deasupra borsetei;
- niciodată nu am luat la mine toată aparatura – 2 telefoane, gopro, laptop. Am luat 2 telefoane pentru a lăsa mereu unul la cazare însă, din păcate, nu am găsit e-sim, iar telefonul cu care fac fotografii are un singur slot de sim, așa că am fost nevoită să le am pe ambele la mine. Le puneam în locuri diferite. Ce aș face, retrospectiv și te sfătuiesc cu toată încrederea și pe tine – să iei un telefon vechi de pe acasă, sigur mai ai unul și să îl folosești în caz de momeală. Dacă ești victima unui atac singura soluție e să dai rapid ce ți se cere, iar un telefon vechi poate fi o scăpare accesibilă. Eu m-am gândit la asta doar după;
- am citit peste tot și mi s-a și spus în Rio să nu cumva să scot telefonul pe stradă. Am făcut mii de poze și am dat și altora să îmi facă. Multe lucruri sunt exagerate. Am analizat de fiecare dată momentul, am privit cu atenție în jur și am decis dacă să scot sau nu telefonul. Precauția este una, paranoia este alta. Înainte de plecare am achiziționat o husă cu șnur, astfel că petreceam telefonul pe diagonală precum o poșetă, deci nu ar putea fi smuls rapid din mână;
- am trecut singură prin 3 favele. Am pășit sigură pe mine, am privit înainte, fără să alerg, fără să îmi strâng lucrurile la piept. Când simțeam că cineva mă privește mai insistent decât e cazul, făceam contact vizual, salutam în portugheză și îmi vedeam de drum. Nu pot spune că am trecut fără teamă, dar pot spune că nu am simțit pericol real. Am învățat 2-3 vorbe pe care i le spuneam și lui Joy, să nu par străină. Am cerut ajutorul de câteva ori și l-am primit. Sigur, nu vreau să transmit că recomand plimbările prin favele, spun doar că nu te păzește nimeni la fiecare colț de stradă să te ucidă. Sau nu la colțurile de stradă pe la care am trecut eu...;
- am cerut mereu sfatul familiilor la care am fost cazată, ce să fac și ce nu, ambele au fost relaxate și mi-au spus să nu mă stresez, că poveștile sunt exagerate de turiști. Așa am simțit și eu;
- atenție la carduri, una dintre problemele principale în Brazilia de care mi-aș fi dorit să știu de acasă. Se clonează carduri la tot pasul. În prima zi mi-a fost clonat Revolut-ul într-o piață și, neștiind, am vrut să îmi transfer niște bani de pe BCR. Ambele carduri mi-au fost blocate de bănci. În mod cert, dacă știam de această practică, aș fi făcut câteva carduri extra de Revolut să le am la mine. Apoi, cardul clonat, alături de o mică sumă de bani cash le țineam la îndemână în borsetă, în cazul unui atac să le pot da pe acelea. În Brazilia se plătește 100% cu cardul. Nu am avut nevoie de cash nicăieri. Iar metodele de clonare ale cardului sunt variate. Ce poți face este să încerci să plătești cât de mult cu wallet-ul. Acolo unde nu merge, să încerci să plătești cu cardul doar contactless. Cardurile se clonează inclusiv în ATM-urile din bănci. Înainte de a introduce cardul, atinge fanta și încearcă să tragi de ea spre tine, să te asiguri că nu este nimic acolo. Clonarea se face cu ajutorul unei folii transparente care este deja introdusă în fantă, deci la atingere o poți identifica. În mod ideal, să ai cât mai multe carduri la tine și o sumă de bani cash în cazul în care nu scapi de clonare;
- un aspect care nu ține neapărat de siguranță dar care cred că merită menționat, este acela că la toate magazinele ești întrebat „credito o debito?”. Foarte puțină lume are card de debit. Eu nu am de credit în schimb, am observat, Revolut-ul poate trece drept card de credit. Cu debit de mai multe ori mi-a fost respinsă plata. Când i-am spus de credit, a mers. Totuși, problema reală este alta – multe plăți online nu se pot face fără card de credit. De exemplu, eu nu mi-am putut încărca sim-ul fără card de credit, nu am putut lua bilete la 2 obiective, nu am putut comanda mâncare. Au făcut-o cei de la airbnb pentru mine și eu le-am transferat bani. Recomandabil, mai ales pentru o ședere mai îndelungată, este să ai și un card de credit la tine;
- sub nicio formă nu recomand cazare în centrul orașului Sao Paulo, de departe cea mai infectă dughenă pe care am văzut-o vreodată și cel mai mare focar de drogați și mafie. Citisem despre asta, dar am ales totuși cazarea în centru din considerente practice legate de logistica cu Joy. Cea mai proastă decizie din călătoria asta. Nicii domnii de la recepție nu aveau curaj să iasă pe ușa hotelului;
- lucrurile de mai sus nu sunt valabile pentru Ilha Grande și Paraty, unde m-am simțit în siguranță ca în Elveția sau Dubai. Nu am încuiat ușa la cameră când plecam, iar nopțile erau și ele liniștite și sigure. Atenția suplimentară este necesară în Rio și Sao Paulo care, după părerea mea, nu sunt atât de dramatice precum povestește internetul. Totuși, nu sunt, în niciun caz, o destinație de recomandat unui călător singur aflat la prima astfel de experiență, cu atât mai puțin unei femei temătoare.
Cât eram încă acasă mă gândeam cu oarecare teamă la tranziția asta, la cât îmi va lua și cum îi voi face față. Dat fiind începutul abrupt, tranziția s-a petrecut cumva de la sine, nu am mai avut timp să îmi bat capul cu ea, fiind ocupată să gestionez celelalte lucruri care mi s-au întâmplat. Totuși, diferențe sunt și chiar notabile.
Iată câteva dintre ele:
- caut să nu uit că nu mai sunt într-o călătorie, ci să internalizez realitatea în care trăiesc drept un nou stil de viață. Nu sunt plecată undeva. Sunt acasă. Mi-am dorit ca lumea să fie acasă și asta am primit. Nu am liste cu tot ce vreau să văd pentru că nu e o vacanță. Sunt norocoasă că nu am un job, că lucrez pentru mine, că pot lucra 2 zile pe săptămână sau 7 și că asta ține doar de mine, dar e o componentă vitală a experienței mele. Îmi era teamă că voi suferi de FOMO (Fear of Missing Out) și că voi fi înnebunită să văd cât mai multe în timp cât mai scurt, ca într-un citybreak, dar nu a fost deloc așa. Dimpotrivă, mi-am găsit o relaxare și o capacitate de a transforma cu rapiditate orice loc nou în „acasă” încât ajung să amân să fac ceva și tot las pe mâine. De exemplu, în Rio aș fi putut utiliza timpul mult mai bine și să fac mult mai multe lucruri. Cred că niciuna dintre extreme nu este bună.
- înainte nu îmi permiteam să aleg decât cele mai ieftine cazări, de regulă hosteluri. Acum, nu mai îmi permit să le aleg pe acelea. Are sens? În primul rând prezența lui Joy mă împiedică să pot sta într-o cameră cu 7-10 străini. Apoi, cazarea nu mai este doar un loc în care să dorm 5 ore ca într-un citybreak. Aleg cazările după tipul de confort pe care mi-l oferă din punct de vedere al spațiului de lucru. Mi se pare cel mai relevant. Cum toată munca mea este creativă, am nevoie de un minim de confort pentru asta. Spre exemplu, cel mai bine am lucrat din Ilha Grande, din cazarea de pe plajă. Camera mică, întunecată, dar cu o băncuță și o masă în fața ei. Mă trezeam la 4.30, făceam o cafea (domnul de la pază mă știa deja, nu se mai deranja, mă lăsa să cotrobăi prin bucătăria personalului), îmi mutam biroul afară și al cel târziu 5 începeam lucrul. Auzeam cum valurile se lovesc de mal la 2-3 metri de mine. Apoi vedeam răsăritul în mare cu coada ochiului și continuam lucrul până la micul dejun. A fost cea mai creativă perioadă a mea din aceste aproape 2 luni. Așadar, pentru un om care nu dădea nici 2 bani pe cazare, noua realitate m-a transformat în omul care caută opțiunea cea mai ieftină, în continuare, dar cu un minim de confort creativ.
- logistica și mobilitatea sunt foarte diferite. Nu am stat niciodată atât de mult timp într-un loc ca acum. Mobilitatea cu Joy, din cauza restricțiilor de pe mijloacele de transport în comun este foarte redusă. Au fost 2 dăți în care am pierdut câte o zi întreagă prin mailuri, telefoane și întrebări, încercând să găsesc un mijloc de transport între 2 puncte care să mă ia cu ea. Fie el și taxi. Acesta e un lucru cu care m-am împăcat destul de repede – voi vedea din fiecare țară mult mai puțin decât aș fi văzut dacă eram singură și voi căuta să mă bucur de el mai mult.
- deciziile sunt altele, și ele. Nu sunt absurdă și nu am pretenția să merg cu Joy peste tot. Nu e ca și când acasă nu stătea multe zile singură. Dar nici nu îmi doresc să fac tot fără ea, nu acesta e sensul călătoriei noastre. Astfel că, așa cum am ales să merg în anumite locuri fără ea, am renunțat la altele și le-am înlocuit cu o plimbare la un lac sau pe plajă, acolo unde era permis accesul animalelor. Vreau să cred că am reușit să îmbin destul de bine activitățile și, deși aici sunt mult mai multe locuri în care nu mi se permite accesul cu ea, totuși a fost alături de mine mai des decât acasă.
- toate cele de mai sus, și nu numai, duc la o altă schimbare majoră pentru mine – călătoritul foarte pe buget nu mai este posibil. Sigur, caut în continuare cele mai ieftine variante în tot ce fac însă, când trag linie, costurile sunt simțitor mai mari decât în trecut. Printre motive se numără: biletele de avion pentru Joy; alegerea zborului meu e condiționat de ea și este și el mai scump; cazările, din considerentele enunțate anterior; faptul că de multe ori trebuie să iau taxi în loc autobuz; plata extra la anumite cazări pentru ea; plățile pentru intrarea și ieșirea dintr-o țară cu animal de companie. După ce am tras linie sub Brazilia, am constat că a fost cea mai scumpă experiență din viața mea de până acum, deși nu am luat un suvenir sau altceva, nu am fost la petreceri și am mâncat mereu în cele mai ieftine locuri.
Rapid m-a schimbat. Nici nu mi-a lăsat loc de gândire. Unele schimbări le percep, altele deja cred că au intrat pe făgașul normal.
Iată câteva dintre ele:
- sunt mai liniștită. Nu știu exact cum să descriu asta sau, mai ales, cum să o explic, dar parcă simt mai puțină dramă în viața mea, lucrurile trec mai ușor pe lângă mine fără să mă atingă atât de tare.
- sunt o idee mai adaptabilă realităților pe care nu le pot schimba. Dorința mea de control absolut în tot ce fac a avut mereu un impact asupra vieții mele profesionale și personale. Nu mă aștept și nici nu doresc să schimb asta ci, eventual, răul pe care mi-l fac interior din această cauză. Încrâncenarea din primele zile în Brazilia cu Joy m-a doborât. Nimic nu era după planul meu, nimic nu funcționa cum am prevăzut eu, totul părea imposibil. Mi-a luat puțin să înțeleg că, de fapt, totul devenise posibil.
- obișnuiam să fiu omul cu listele. Acum, faptul că lucrurile de pe listă au luat-o razna, mi-a oferit posibilitatea să cunosc oameni, să îmi adaptez programul și să le pot lua în considerare sugestiile. O noutate atât de binevenită pentru mine!
- irosesc mai puțin timp pe frivolități cu o naturalețe pe care nu am imaginat-o vreodată. Vei râde, poate, dar de 25 de ani am același obicei în fiecare dimineață – mă spăl pe păr cu un anume șampon, pun o anume mască, mă usuc cu foehnul, pun produse de styling, apoi îl îndrept cu peria rotativă. Da, da, zilnic, da, de 25 de ani, ai citit bine. Acum mă arunc în duș, dau în păr cu ce găsesc pe acolo pe la cazare, șterg cu prosopul și plec. Nu pot spune că m-am împăcat cu părul meu nedorit de ondulat, dar nu îl mai bag în seamă așa tare. Iar el pare mai fericit și mai sănătos decât era acasă...
- sunt mai curajoasă să vorbesc în spaniolă. Iubesc limba asta și înțeleg aproape tot ce mi se spune, însă mi-e rușine să răspund și o fac în engleză. În Brazilia, deși se vorbește portugheză, am prins curaj să vorbesc spaniolă. Poate pentru că majoritatea nu mă înțelegeau, deci îmi era mai puțin rușine. Am fost întrebată de zeci de ori dacă sunt din Argentina, chiar rău de tot nu oi vorbi înseamnă...
- într-un citybreak de 3 zile aveam la mine 15 rochii. Într-o călătorie de o viață am acum la mine un rucsac de la Decathlon. Acasă, dacă suna curierul la ușă și trăgeam pe mine o bluză cât să ies să îi răspund, când mă întorceam în casă puneam bluza la spălat, că era purtată. Acum spăl o dată pe lună, sau înainte să schimb țara. După vreo 2 săptămâni, alegerea hainelor nu se mai face după criteriul estetic, ci după miros. Hmm, bluza asta am purtat-o de 4 ori, dar miroase mai bine decât asta purtată doar de 2. Asta e! Plus de asta, am căutat să am la mine piese vestimentare cât mai versatile, să se potrivească și la mare și la munte și la oraș. Și cred că am reușit. În turele de drumeție în zone montane am purtat, cu precădere pantalonii aceștia și aceștia, dar pe care i-am purtat și în plimbările prin oraș, combinați cu o cămășuță sau un maieu elegant tip furou și cu sandalele mele preferate. Vă spuneam de nelipsita borsetă și rucsacul cu fermoarele prinse cu carabinieră, în culoarea mea favorită, galben, care s-au asortat foarte bine și la rochițe. Am purtat adesea la mine și o haină de ploaie cambrată, pe care o ador și pe care o puneam pe umeri în serile mai răcoroase. În Sao Paulo, unde a fost mai frig, aveam la mine mereu un maieu din lână merinos și colanții din lână merinos pe care le luam sub rochiță și când se încălzea le puneam în rucsac. Practic, aceste piese le am la mine pentru drumețiile montane înalte dar, cum spuneam, versatilitatea a fost cheia în care am făcut bagajul și, iată, la finalul celor 2 luni (pentru că acum vă scriu din ultima zi din Peru) s-a dovedit din plin că am făcut alegerile potrivite.
- o schimbare care mă destabilizează și la care lucrez în această perioadă este lipsa obișnuințelor. Obișnuințele, bune sau rele, sunt a doua natură pentru fiecare dintre noi. Poate lipsa unora este bună (cum sunt exemplele de mai sus), dar lipsa lor totală nu are cum să fie bună pe termen lung. Se spune că durata ideală de ședere într-un loc într-o astfel de călătorie este de minim 7 zile. Nu am înțeles cât de reală este această idee decât în Ilha Grande, singurul loc în care am stat peste 7 zile (la aceeași cazare). A fost singurul dată în care am fost cu adevărat productivă la muncă, în care m-am și relaxat, m-am și bucurat, am legat o relație cu diverși oameni cunoscuți acolo. Dar, și ruperea a fost mai dificilă. Lipsa obișnuințelor sau a rutinelor este cea care mă afectează cel mai tare și care îmi oferă momente de panică. Acum, în momentul scrierii, am 2 rutine zilnice, dar sper să creez altele noi, adaptate locurilor. Prima este cafeaua cu lapte băută imediat după trezire în timp ce lucrez și a doua este un curs de limba spaniolă pe care l-am început online și căruia încerc să îi acord 20 de minute pe zi, chiar dacă, cel puțin până acum, nivelul este sub cunoștințele mele. Obișnuințele nasc monștri, mi-a zis, la un moment dat, cineva. Lipsa obișnuințelor dezumanizează, după părerea mea, ceea ce poate fi cel puțin la fel de rău.
Dragă partener de călătorie,
Sper să îmi permiți să te numesc astfel, o fac deoarece mi-ai fost alături constant de când a început aventura noastră și sper să ne fii în continuare. De fapt, compania ta, mesajele, încurajările și vorbele bune au fost cele care ne-au ajutat să ne ridicăm după căderea de la începutul călătoriei. Lucrurile au început să se așeze și se așează tot mai bine. Nu știu ce înseamnă asta și nici nu mă interesează să caut răspuns. Sunt, pe zi ce trece, mai conștientă de parcursul nostru. De când mă știu, mă lupt cu lipsa de ancorare în prezent. Orice fac și doresc să mi se întâmple îmi dispare din focus în momentul în care obțin. Sunt prinsă între trecut și viitor, cu ochii închiși la prezent chiar de când mă știu. Nici nu mă amintesc altfel. Ei bine, prezența pe care o simt de când am luat decizia acestei plecări nu contenește să mă uimească. Nu o realizez mereu, dar mult mai adesea decât de obicei – sunt aici, asta se întâmplă cu adevărat. Sunt în jurul lumii cu Joy. Pot pleca oriunde doresc săptămâna viitoare și lucra de oriunde. Pot vedea ce îmi doresc. Pot trăi experiențele la care am visat. Stai așa, nu doar că pot, chiar o fac!
Și atunci, te întreb pe tine, care ne ești alături, dacă o fată cu o copilărie cu mai de nici unele, fără familie ori suport de orice fel și un cățel găsit bătut pe stradă în România văd lumea împreună azi, tu ce mai aștepți să îți deschizi calea spre visul tău?
Cât din ce îți mai rămâne din viață va fi trăit după dorințele și visurile tale? Cât de mult alegi să trăiești?
Pentru că de murit, murim cu toții. De trăit, nu neapărat. Știi ce zic?
Cu drag,
Partenerele tale de călătorie
Iti citesc articolele si postarile si ma bucur de fericirea voastra si de povesti atat de tare! Mai mult, retraiesc cumva si drumul meu. De la fata timida cu ochelari de care faceau bascalie toti colegii din scoala ca deh, acum 30 ani ochelarii nu erau cool, la tanara aterizata in Bucuresti sa isi faca un rost in viata dupa normele celorlalti (sot,apartament cu credit pe 40 de ani, o masinuta si un job la sediu cu ore nesfarsite), la femeia divortata care a trebuit sa isi reconstruiasca la propriu casa si intreaga viata, la cea care si-a gasit vocea si puterea si care a inceput sa isi aseze piesele de puzzle dupa propriile reguli. La 40 de ani suntem 2 homeless-i cum zice mama sotului meu, cu casa in spate prin lumea larga, descoperind cat de multe are sa ne ofere orice loc daca ne luam ragazul sa ne bucuram de el cu toate simturile. 5 stele si bani multi? Nu! Mosteniri? Nici atat. Intelepciunea de a aprecia privilegiul ca putem face asta si o buna gospodarire a resurselor. Suntem cate putin de peste tot si de nicaieri pe de-a-ntregul, dar ne-am facut un acasa in fiecare loc. Iar uriasa margica albastra continua sa ne uimeasca si sa ne umple sufletele. Iar voua va doresc sa continuati sa va bucurati de ce descoperiti si, mai ales, sa va bucurati una de cealalta! E minunat ce faceti chiar daca uneori vin obstacole sau ti se pare imposibil. Cum imi spun si mie, ai facut pasul cel mai mare si mai greu. De-acum nu te mai opreste nimic si nimeni!
Dragă Mirela,
Ce mi-a umplut sufletul mesajul tău, îți mulțumesc!
Și, mai ales, câtă speranță și încredere mi-a dat să nu deznădăjduiesc că, poate, lucrurile importante pentru mine vor veni, chiar dacă cu o mare întârziere.
Mi se pare o dovadă extraordinară de curaj să te poți reinventa așa, să trecit cu bine peste momente și aomeni care credeai,la un mment dat, că vor fi veșnice/i în viața ta și să ăți rescrii povestea. Ești minunată și mă bucur să te cunosc! Zile pline de iubire și emoții frumoase în călătoriile voastre, vă doresc!
Bookmark-uiesc toate articolele tale pentru presupusa mea viitoare aventură similară în S America 🙂 În timpul research-ului, ai găsit vreo altă aventurieră prin online pe care să o fi folosit ca inspirație?
Ce frumos, îți mulțumesc mult și îți urez să se așeze lucrurile exact așa cum dorești pentru viitoarea ta aventură!
eu nu am avut America Latină pe lista de dorințe (nici acum nu simt că mă reprezintă această zonă a lumii), dar am ales-o crezând că va fi mai ok pentru Joy. Am citit înainte numeroase articole de la Anca Șerban – https://www.1001calatorii.ro/ – cu care vorbesc și astăzi și îi cer părerea pe anumite teme. Avem, în mod cert, stiluri dfierite de a povesti și ne plac lucruri diferite (ea preferă orașe, plaje, focus pe mâncare, eu natură, munți, bere :)) ), dar, cu toate acestea, articolele ei mi-au oferit insights pe multe teme utile. Dar sunt atât, atât de multe femei în lume care fac asta. Nu așa multe în România, adevărat. Dacă te referi la inspirație cu câinele, da, și acolo, m-am sfătuit cu Maria, care scrie la https://thetropicaldog.com/. Din nou, diferențe foarte mari, în sesnul în care ea s-a mutat cu munca și aspectele dificile au fost rezolvate de angajator dar, chiar și așa, mi-a dat multe sfaturi utile. Îți urez succes și îți mulțumesc că ești aici. <3
Ce ține de clonat carduri, deprinderea este sa achit peste tot cu Apple Pay, niciodată card fizic. Verific slot-ul în care se introduce cardul la ATM plus tot timpul acopăr touch-ul unde se introduce PIN-ul, iar la restaurante sau să îți aducă ei POS-ul sau le spui că vii tu cu cardul la POS și la fel acoperă tastatura cu mâna. La Revolut ai opțiunea să dezactivezi banda magnetica.
Pfff da, practici foarte bune, adevărat! Însă, din păcate, uneori chiar nu te poți folosi de ele. Iar aici, chiar de multe ori…
Plățile le fac și eu cu Apple Pay și, mai mult de atât, cu card virtual în wallet, la POS desigur că verific fanta, iar de ascuns PIN-ul, nu încape îndoială.
Dacă aceste lucruri au sens în țările mai civilizate, aici niciun hoț nu își pune mintea cu ele, în sensul că sunt mult prea basic, tacticile lor sunt muuuult, dar mult avansate față de măsurile astea de precauție…