4 Mai 2023, ora 08.20, aeroportul Charles de Gaulle, Paris
Ce bine, zic, am aproape 5 ore la dispoziție! O preiau pe Joy de la cală, facem o plimbare pe lângă aeroport, stăm la o terasă la soare, timp berechet până la check-in-ul spre Rio de Janeiro. Iar la finalul zilei, rupte de oboseală, dar bucuroase, vom fi ajuns în Brazilia și voi bea o bere rece cu picioarele în piscină. Un plan simplu. Cel mai simplu. Nu avea cum să meargă nimic prost până aici.
Plecasem din Brașov, spre aeroport, în seara anterioară, după o zi full de mutat lucruri în beciuri la prieteni, bagaje, luat rămas bun, programări la medici etc. Eu, Joy, un rucsac mare, unul mic, cușca ei de transport și un bilet de avion dus. Aveam zbor spre Rio de Janeiro cu escală de 4.40 ore în Paris. În escală urma să fac check-out câinelui, să îl plimb, și apoi să îi fac din nou check-in. La final de zi trebuia să trec printr-un control sanitar cu ea și un uber trimis de gazda Airbnb-ului urma să ne aștepte la aeroport. De acolo, libertate și fericire!
Până acolo, însă, lucrurile neașteptate s-au succedat cu repeziciune: am căutat-o cu orele pe Joy prin aeroportul din Paris, am găsit-o cu cușca rostogolindu-se pe o platformă mai ceva ca un sac de cartofi stricați, am pierdut zborul de conexiune spre Rio, am petrecut ziua și noaptea în aeroport cu Joy legată de mine și cu o stare copleșitoare și atacuri de panică cum nu rețin să mai fi trăit vreodată, am luat apoi zbor spre Sao Paolo că era mai ieftin, dar bagajul a hotărâr să nu ne însoțească...
Acolo am stat alte ore în aeroport până am găsit un Blablacar care să ne ducă în Rio. Am ajuns la vreo 50 de ore după plecarea de acasă. Bagajele au întârziat 5 zile și apoi tot eu am fost să le recuperez, cei de la Air France oferindu-mi o dublă experiență cel puțin amară... În bagajul de mână, pentru prima dată în viața mea, nu aveam nimic, nimic. Așa nespălată și neschimbată am stat 50 de ore. La prima achiziție în Brazilia unul dintre cele 2 carduri mi-a fost clonat, urmat de tentativă de fraudă, iar al doilea blocat. Nici în prezent nu pot accesa conturile. O sumă de bani pe care mă bazam să ostoiască din toate neajunsurile create de cele mai sus am aflat, imediat după, fusese prescrisă de statul român și urma să nu o mai primesc.
Pare-se, unele lucruri puteau merge nu prost, ci dezastruos.
9 Mai 2023, ora 3.40, Rio de Janeiro, Airbnb Soul Rebel Rio
Am început să scriu cele de mai sus și lucrurile simt că intră, încet încet, pe calea lor bună. Am așteptat să se instaleze un pic de liniște, întâi. Cele ce urmează sunt independete de pățaniile abia descrise, care îmi doresc să nu aibă puterea de a-mi altera încrederea în visul meu. Cele ce urmează sunt despre mine, despre visul meu de a călători și despre partenera mea de drum, micuța mea metis border collie, Joy. Cele ce urmează sunt despre felul în care a început totul și despre felul în care am încredere că va continua. Cele ce urmează sunt scrise în România, cu o săptămână înainte de plecare.
26 Aprilie 2023, ora 18, Brașov, Podu Olt
Dragă om simplu,
În mod evident, nu toate glumele sunt bune. Sau amuzante. De fapt, cele mai bune glume proaste sunt alea care-s despre tine. Care atunci când sunt despre alții sunt „vai, ce simț al umorului ai, ce simpatic ești și ce bine le zici!”, iar când sunt despre tine sunt „hai mă lași, ce știi tu despre viața mea, ești chiar nesimțit! Auzi, măi, la el, cum își permite să facă glume cu mine...”. Ei bine, o glumă dintr-asta mi-a guvernat viața și deciziile aproape în totalitate, de imediat 37 de ani. Încerc să mi-o spun tot mai des și să îmi amintesc că este despre mine, chiar de nu-mi place și poate reușesc să schimb ceva. Înainte să doară prea tare.
Și gluma zice așa:
Se face că un om tot îl auzea pe câinele vecinului schelălăind adesea ca și când ar fi fost foarte chinuit. Om sufletist și iubitor de animale, se gândește să afle despre ce este vorba și îi face o vizită vecinului. Cum intră pe poartă, zărește câinele, frumos și bine îngrijit, tolănit la soare pe o bancă.
- Salut, vecine, ce mai zici că faci?
Până să primească răspuns, câinele se ridică brusc de pe bancă și începe să schelălăie și pe față i se citea durerea. Continuă o perioadă așa, apoi se așează, precaut la loc, pe bancă. Mai stă câteva clipe și repetă. Stăpânul pare nici să nu observe.
- Auzi, da’ cățelul tău e bine?
- Eu așa sper, de ce să nu fie, îl îngrijesc, îl hrănesc, îl iubesc, de ce nu ar fi?
- Păi nu auzi în ce hal schelălăie? Oare îl doare ceva?
- Ah, se poate, da. Pe colțul ăla de bancă pe care stă sunt niște cuie mari ieșite în afară și bănuiesc că îl doare când îi intră în carne.
- Păi și de ce stă acolo când are toată curtea la dispoziție?
- Pentru că acolo s-a obișnuit să stea...
- Păi și de ce nu se mută dacă îl doare?
- Poate pentru că nu îl doare suficient de tare.
Sigur, parabola asta este despre mine, iar nicidecum despre tine. Și, dincolo de faptul că este despre felul în care aleg să nu schimb lucrurile care nu îmi fac bine decât atunci când ele dor foarte tare și când, cel mai probabil, s-au transformat deja în răni, similar procedez și cu visurile. Dacă ar fi să mă uit în urmă, greu aș putea număra pe degetele de la o mână ce visuri am formulat, concret, și către care am făcut pași asumați. De cele mai multe ori, lucrurile mi s-au întâmplat și, dacă mi-au plăcut, le-am transformat în visuri împlinite și aia e, bogdaproste și Doamne-ajută! Dar, conștient, la fel ca și cățelul din poveste, nu am făcut nicio schimbare până ce visul nu a început să doară suficient de tare.
Cum a început totul?
Cu mulți ani în urmă, nici nu mai știu câți să fie, în orice caz pe vremea în care termeni precum influencer, freelancer, content creator, digital creator, luxury retreat, nomad lifestyle și follow-me nu aveau încărcătura de azi, m-am trezit cu un vis – cum ar fi să plec în Bali, să lucrez, să călătoresc și să trăiesc o perioadă de acolo? Habar nu am de ce Bali. Călătorisem în destul de puține părți (în cazul în care ești curios cum am început să călătoresc și cum am ajuns să fac asta cu un job full time și pe buget, îți recomand acest articol), nu exista moda cu retreat-urile în Bali, nu era suprasaturat și supraturistic populat ca acum, pur și simplu așa mi-a venit în minte.
Așa că am făcut rapid un sumar al posibilităților pentru visul meu:
- Ce fac cu job-ul? Am un job fulltime, fizic, într-o multinațională. Așa va fi mereu. Deci nu se poate.
- Ce fac cu banii? Câștig puțin, abia îmi platesc chiria și mai fac câte ceva pe lângă. Așa va fi mereu. Deci nu se poate.
- Ce fac cu El? Sunt într-o relație (cel mai probabil disfuncțională...). El nu poate/ nu vrea. Deci nu se poate.
- Ce fac singură? Am rămas singură și nu am curaj să fac așa ceva fără cineva alături. Deci nu se poate.
- Ce fac cu chiria? Ce fac cu toate lucrurile, cu dulapurile pline de haine, cu mărunțișurile adunate în atâția ani, chiar și cu miile de cursuri de prin facultate pe care am zis să le mai țin, că cine știe... Nu se poate.
Și lista poate continua.
Anii au trecut, și lucrurile au început să se claseze de la sine. De visul meu nu am uitat, dar nici nu l-am pus undeva pe un raft, unde îl priveam când și când, îl mai ștergeam de praf și îi mai dădeam o speranță. Nu. Aducând absolut toate argumentele de mai sus am considerat că am făcut tot ce se putea pentru el, nicidecum împotriva lui. Argumentul meu suprem, bunica mea bolnavă pe care nu concepeam să o las singură, a dispărut odată cu ea, cu peste 6 ani în urmă. Și, în timp ce eu îmi vedeam inerțial de viață, universul lucra pentru mine.
Jobul full time a dispărut și a lăsat locul freelancingului, am început să am curaj să călătoresc și singură, am învățat că nu ai nevoie de o grămadă de bani ca să poți călători și că o casă mai plină de lucruri nu se transformă într-un cămin. Universul lucra, deci, pentru visul meu, iar eu îl ignoram și îmi vedeam de obișnuințe. Până într-o zi, când s-a enervat și, după ce m-a lăsat fără loc de muncă și relație, m-a lăsat și fără chirie. Panică și disperare câteva zile, în care am trecut dintr-o extremă în alta, fără să mă opresc o clipă să gândesc și să înțeleg mesajele. În vreo 3 zile am trecut prin căutare de chirii (foarte greu cu un animal de companie de talia lui Joy...) și prin niște prețuri exorbitante în Brașov, prin vizite la bănci să iau bani împrumut să îmi cumpăr apartament, la mutat la țară că e mai ieftin, la făcut chetă pe la prieteni, la stări contradictorii și epuizante.
Și apoi mi-am adus aminte de visul meu.
Și am înțeles. Universul m-a lăsat fără job, fără relație, fără casă, fiindcă altfel părea că nu înțeleg că este timpul să îmi urmez visul. Și atunci toate s-au așezat. Am început să împachetez lucrurile și le-am dus în beciurile și casele unor prieteni dragi, care au fost dispuși să mă ajute, nu înainte să arunc/ donez o bună parte dintre ele, de la cursuri, cărți, haine și vase și am predat cheia de la casa în care locuisem cu chirie mulți ani. O altă prietenă mi-a oferit casa nelocuită de la țară a părinților ei, unde am stat până la plecare, eliminând astlfel o presiune imensă.
De aici, mi-am zis, mai am de făcut un singur pas înspre visul meu. Mă vedeam deja locuind în orezăriile din Bali, într-o căsuță cu curte mare, unde Joy să alerge în voie. Închideam ochii și mi se părea că totul e ca și rezolvat. Așa că, după 2-3 zile de entuziam, m-am relaxat. În ianuarie urma să plec, nu avea ce să meargă prost.
De ce acum și de ce aici?
Este mai și nu ianuarie.
Suntem în America de Sud, iar nu în Asia.
De ce au mers, totuși, lucrurile atât de împiedicat când consideram că totul este ca și rezolvat și că mai am un singur pas de făcut?
Ei bine, din 2 motive.
Primul este acela al dificultății de a călători cu avionul și pe distanțe atât de mari, în culturi diferite etc. cu un animal de companie. Găsisem un blog, la un moment dat, care avea un titlu mare: călătoritul cu cățelul – foarte dificil, dar nu imposibil. Nu știu cum se poate descrie experiența asta în cuvinte mai reale și mai simple. Imposibil nu este, doar suntem aici. Dar e al naibii de greu, iar piedicile apar una după alta, piedici la care în mod normal nu te-ai fi gândit dacă nu ai mai făcut asta în trecut. Despre această temă voi face un articol separat care sper să ajute pe cât mai multă lume să simplifice, pe cât posibil, un proces altfel destul de anevoios.
Al doilea motiv mă trimite la parabola de la începutul articolului – teama de a renunța la obișnuințe. Fiecare piedică pe care o întâlneam în demersul meu, mai mică sau mai mare, mă trimitea rapid în confortul obișnuințelor, unde alegeam să mai lâncezesc câteva zile/ săptămâni, în timp ce mă lamentam ce complicată și fără de ieșire este dorința mea. Apoi apărea soluția. Apoi o nouă piedică, la care reacționam la fel. Indiferent cât de mare era și devenea carul meu, buturugile cele mici erau pretutindeni și păreau a fi mai determinate decât întregul meu harnașament. Două lucruri mă legau de „casă”, dintre care unul nici măcar nu este lucru: Joy, care îmi este familia și laptopul care îmi asigură, parțial, baza de jos a piramidei lui Maslow. Și pe ambele urma să le iau cu mine.
Deci, care e planul?
Deci care e planul, mă întreabă prietenii mei înainte de plecare, rămâne să ne vedem la concertul Rammstein din iulie, da? Habar n-am... Și cât stați, să vedem ce asigurare de călătorie să vă fac?, îmi zice broker-ul. Habar n-am... Ce plan aveți, prin ce țări mergeți, să vedem ce schemă de vaccinare aveți nevoie, îmi spune medicul epidemiolog de la Medlife, când mă duc să fac vaccinul de febră galbenă. Habar n-am, hai facem un vaccin, de ăsta de care aveți pe stoc și apoi mai văd eu...
Care e planul, mă întreba toată lumea. Habar n-am. De ce trebuie să fie neapărat un plan?
Au fost planuri peste planuri, am făcut liste și sub-liste, am analizat și catalogat fiecare lucru, l-am pus în perspectivă și am derivat din el fiecare posibilitate pe termen scurt, mediu și lung. Cu cât depărtam privirea mai tare de la treapta pe care urma să urc și priveam la scara imensă și ramificată ce mi se deschidea în față, cu atât panica lua locul rațiunii. Dacă nu mă descurc? Dacă mi se întâmplă ceva rău? Dacă o să regret? Dacă fac un accident? Dacă nu o să mai am colaborări și nu o să am din ce trăi? Dacă, dacă, dacă? Fiecare dacă mă îndepărta mai tare de visul meu. Așa că am decis să adresez fiecare dacă atunci când va apărea.
Întrebări cu și fără răspunsuri
- Cum adică pleci singură în America de Sud?
- Cum adică nu ai niciun ban pus deoparte?
- Cum adică ai luat bilet de avion doar dus?
- Cum adică nu știi unde vei sta?
- Cum să plătești pentru un câine mai mult decât pentru tine?
- Cum să cari singură bagaje, cușca câinelui și pe câine?
- Cum să te descurci singură acolo?
- Cum adică nu cunoști pe nimeni acolo? Adică serios, pe nimeni nimeni?
- Chiar nu poți lăsa câinele cu cineva până te întorci?
- Chiar nu ți-e teamă?
Toate întrebările astea, verbalizate de prieteni, cunoscuți, colaboratori, medici, oameni cu un cuvânt mai greu sau mai ușor în viața mea nu erau nimic altceva decât auzeam constant în interiorul meu. Era ca și când de fiecare dată când vorbeam cu cineva pe tema asta, găseam în el un ecou al emoțiilor și spaimelor mele. Când cineva întâmpina ideea mea cu o altă atitudine, de tipul „wow, minunat, felicitări, sigur va fi grozav, de abia aștept să ne povestești!”, mi se părea că e ciudat. Că reacția normală era cea de panică și de dezaprobare.
Mă agățam de orice îmi punea piedici și priveam sceptic podurile care legau punctele între ele. Până într-o zi, când am decis să cumpăr biletele de avion spre Rio de Janeiro. Am visat o viață, dar am luat decizia de azi pe mâine. Cu nici 2 săptămâni înainte de marea plecare. Și de atunci, am decis să mă concentrez doar pe 2 dintre întrebările de mai sus, doar pe cele 2 purtătoare de sens și care mă pot ajuta să mă mențin pe o direcție. Pe celelalte le voi aborda pe parcurs.
1. Chiar nu poți lăsa câinele cu cineva până te întorci?
Ba da, dar nu îmi doresc asta. Acesta a fost un moment de conștientizare care s-a produs încă din luna noiembrie, când am aflat că în Bali este ilegal să intri cu animale de companie. După perioada de dezamăgire, mi-am luat răgaz să înțeleg ce îmi doream. Doream cu orice preț să plec în Bali? Doream cu orice preț să plec cu Joy în Bali? Doream cu orice preț să plec cu Joy și să aleg destinația cât să îi fie ei bine? Când am înțeles că răspunsul corect era DA la ultima întrebare, am direcționat toate eforturile în această direcție. Sper, așadar, că următoarele articole care vor urma pe blog să ajute cât mai multe persoane care își doresc să facă asta.
Pentru cei care mă urmăresc de puțin timp sau care abia au ajuns pe pagina mea, aș vrea să spun câteva cuvinte despre Joy. Joy este un metis border collie, găsit pe stradă și adoptat, în urmă cu 4 ani. Cred că dacă toate relațiile ar găsi resursele să evolueze ca relația mea cu Joy, lumea ar fi un loc mult mai bun. De la un cățel cu un comportament agresiv (cel mai probabil din cauza faptului că fusese și ea abuzată, la rândul ei), neprietenoasă, sperioasă, dificilă, s-a transformat, cu multă iubire și răbdare, într-un suflet perfect, bun, răbdător și înțelegător. Și am încredere că am luat cea mai bună decizie și că ne așteaptă aventuri grozave împreună! Menționez că deși o am de 4 ani, timp în care am călătorit foarte mult, pe ea nu am luat-o niciodată cu mine în afara țării. Și asta deoarece fiecare călătorie era doar o simplă călătorie, cu un scop precis și o dată de întoarcere la fel de precisă. Acum este o cu totul altă poveste.
2. Chiar nu ți-e teamă?
Ba da. Mi-e groaznic de teamă. De fapt, niciodată nu rețin să îmi fi fost mai teamă de ceva. Nivelul de panică și stres din cele 2 săptămâni premergătoare plecării au atins niște cote pe care nu le cunoșteam. Da, mi-e teamă de un milion de lucruri. De unele poate îmi era teamă și acasă dar mă simțeam protejată (de cine nu știu, că de fapt tot de mine...), de necunoscut, de lucruri care nu vor merge cum îmi doresc, de faptul că nu am niciun plan, de momentul în care fac un plan și îi văd doar minusurile, de faptul că Joy ar putea păți ceva, de faptul că nu mă voi descurca financiar, de faptul că am ales o țară și un continent recunoscute pentru cât sunt de periculoase, de faptul că sunt o fată blondă și colorată, singură cu un cățel, într-o lume total nouă. Sunt extrem de speriată și cel puțin la fel de entuziasmată.
Aceste vorbe le-am scris cu câteva zile înainte de plecare, când încă eram acasă. Atunci, credeam eu, stresul și panica atingeau cote maxime. Dacă aș fi avut puterea să văd peste zile și să știu ce mă așteaptă și să imaginez stările pe care le-am trăit singură prin aeroporturi, căutând-o cu disperare pe Joy și apoi pierzând avionul și cele ce au urmat, cel mai probabil aș fi ales să nu mai plec. Și ce mă bucur că nu am avut puterea asta!
Deci, totuși, care e planul???
Deși mi-am propus să iau lucrurile cum vin și să nu fac un plan (lucru TOTAL atipic mie), zilele din urmă m-au făcut să înțeleg că, totuși, am nevoie de un plan. Îmi dau seama, da, că un plan nu ar fi putut influența pățaniile descrise în preambulul acestui articol, însă ar fi avut puterea să mă țină mai ancorată în realitate, oferind măcar un răspuns întrebării „ce fac după ce reușesc să trec de toate necazurile astea?”.
Lipsa obișnuințelor poate naște monștri. Ne agățăm cu disperare conștientă și inconștientă de lucruri mici, de rutine, care ajung să ne definească. Ori, când faci un pas de felul acesta, renunți la toate rutinele și obișnuințele, de la lucruri și până la oameni. Iar de aici pot apărea dezechilibre de tot soiul. Asta este ceea ce înțeleg eu prin dezrădăcinare, iar nu alegerea de a pleca într-o parte sau în alta. Mi-am dat seama că sunt definită de nimicuri – de nevoia de a-mi îndrepta părul rebel în fiecare dimineață cu ajutorul periei electrice, iar în caz contrar sunt apatică, de a bea 2 căni dintr-o anume cafea la prima oră, de a mă da cu o anumită cremă, de a-mi asorta hainele la fiecare activitate, de a avea un to-do list pentru orice etc. și că fără ele parcă nu mă mai știu comporta. Caraghios, nu-i așa?
Neștiind ce vreau să fac mai departe și neavând altceva decât un bilet dus către o țară, alături de dorința de a nu petrece mai mult de o lună în aceeași țară, însuși bagajul a devenit o provocare uriașă. De când mă știu încerc să învăț să împachetez light. Degeaba, e o abilitate pe care se pare că nu o pot deprinde. De fiecare dată pare că încep bine și sfârșesc prin a îndesa cu genunchii toate prostiile până umplu bagajul până la refuz. Așa am reușit să fac și pe Tour du Mont Blanc (despre care am scris aici), unde mi-am cărat bagajul în spate prin văi și pe creste, dar și pe Himalaya (despre care am scris aici). Dar, în cele 2 cazuri, măcar știam la ce tip de activități și la ce vreme să mă aștept. Acum, aveam nevoie să am la mine de toate – de munte, de mare, de orașe, de vară, de iarnă, de caniculă, de îngheț. Toate într-un singur rucsac pe care să fie în stare o singură fată de 50 de kile să îl care în spate, în timp ce cu o mână ține un cățel și cu alta îi cară cușca de aproape 1 metru pe 1 metru a cățelului...
Packing Light with All Essentials by Decathlon
Și așa mi-au sărit în ajutor cei de la Decathlon România, brand care îmi ocupa oricum cam 80% din dulapul cu 3 uși cu echipament de munte și outdoor de când mă știu și care nu m-a dezamăgit niciodată. Alături de ei am gândit și analizat posibilitatea de a pune laolaltă un rucsac de maxim 70 litri cu toate cele necesare pentru 6 luni, în țări diferite, climate diferite și activități diferite. Deși majoritatea produselor pe care le-am ales sunt de la departamentul de hike, deci Quechua și Forclaz, am căutat să fie cât mai versatile și să poată fi adaptate oricărui context.
Spre exemplu, am ales un rucsac mic, potrivit și pentru avion, cu protecție pentru laptop și aparatură, dar pe care să îl pot folosi și în drumeții. Am ales colanți pentru hike, care pot fi purtați și pe sub rochii, în zilele mai răcoroase, dar și sub pantaloni de trekking pentru ascensiunile montane mai înalte. Am ales sandale cu talpă de trekking, pentru a le putea folosi pe toate tipurile de teren și chiar și pe plajă. Am ales maiouri simple, uni, de purtat și la fuste și la pantaloni, precum și geci adaptabile.
Mi-am dat seama că provocarea nu a fost să aleg aceste piese, cât să găsesc mindset-ul de a potrivi un lucru pentru mai multe situații. Pe TMB, în 11 zile, am avut vreo 8 sau 9 perechi de colanți la mine și vreo 15 maieuri, în citybreak-urile de 3 zile căram 10 rochii să fiu sigură că am ce asorta în fiecare context. Foehn, perie de îndreptat părul, produse cosmetice și o grămadă de alte lucruri de care „poate o să am nevoie”. Provocarea, deci, a fost să pot trage o linie cât de cât corectă între „am nevoie” și „ar fi drăguț să am, dar merită să îmi rup spatele pentru asta?”.
Ca mai orice lucru important din viața mea, a început cu un Excel. Apoi cu probat, făcut simulări, imaginat ce situații aș putea întâlni și ce locuri aș putea vizita și ajustând constant excel-ul până a ajuns la forma de mai jos. Nu știu dacă este corect sau potrivit, dacă am luat ce trebuie sau nu, dar, cu siguranță, voi afla pe parcurs. Îl împărtășesc cu voi, deoarece m-ați întrebat cum am gândit bagajul, neștiind unde plec și cât stau.
Am încercat să împart apoi lucrurile pe categorii, și să le așez în cele 3 rucsacuri, nedorind ca ele să ocupe mai mult decât spațiul alocat (rucsacul de 70 litri principal, rucsacul de avion și hike pentru aparatură și rucsacul mic pentru lucrurile lui Joy). Am considerat că este foarte important să am dubluri în cele esențiale lui Joy (hamuri, lese), mâncare, până voi găsi aici etc., deoarece pentru mine găsesc mai ușor ce am nevoie în caz de ceva. Iar pierderea bagajelor mi-a dovedit că am avut dreptate... Planul inițial era ca în rucsacul mare să rămână loc suficient și pentru rucsacul de avion, cât să am mâinile libere, la nevoie. Nu am reușit să fac asta însă, mi-am dat seama de cum m-am trezit cu toate singură în aeroport, că trebuie să găsesc o soluție până la următorul zbor. De fapt, când m-am trezit singură în aeroport mi-am dat seama că e momentul să găsesc soluții la multe lucruri...
Suntem în Brazilia de 1 săptămână, muncim și călătorim (eu), dormim și călătorim (Joy) și începem să ne scriem povestea. Vom mai sta o perioadă aici, apoi ne vom muta și tot așa. Vom sta cât ne va fi bine, suficient de mult încât să înțelegem ceva din viața fiecărui loc și suficient de puțin cât să nu permitem cuielor să ne devină obișnuințe. În același timp, suntem conștiente că, indiferent cât de departe fugim, cuiele le luăm cu noi.
Dragă Om Simplu,
Am ales să te numesc Simplu, pentru că nu trebuie să fii cu nimic mai mult de atât pentru a-ți urma visurile. Trebuie, probabil, doar să te doară suficient de tare încât să începi să te miști. 95% din articolul acesta a fost scris de acasă, din România, cu aproximativ o săptămână înainte să plec. Aveam senzația că atunci stresul atinsese cotele lui maxime în experiența ce nici măcar nu începuse și că odată ce mă voi pune pe drum, toate se vor rezolva de la sine.
Motivul pentru care am ales să adaug și acel mic preambul la acest articol, în care am povestit despre startul nu tocmai de dorit al acestei experiențe, este acela că niciodată nu m-am simțit atât de tare în rolul câinelui înțepat de cuiele din bancă, până ce nu m-am văzut singură și disperată pe un scaun, într-un aeroport imens, cu zborul de 1200 Euro pierdut, fără un plan și, mai ales, fără să știu unde îmi este câinele care, credeam eu, fusese pus pe zbor și urma să ajungă pe cealaltă parte a lumii, fără mine. Și în timp ce cuiele din bancă împungeau tot mai tare, creierul meu nu era în stare să facă nimic altceva decât să blameze, să se întrebe de ce eu, de ce mie, ce fac de acum, mai bine nu veneam, mai bine, mai bine.
Dacă nu s-ar fi întâmplat aceste lucruri, parabola din deschiderea acestui articol ar fi fost doar o parabolă. Acum, este parte din viața mea, și sper să simt amintirea cuielor din experiența asta suficent de tare de fiecare dată când voi alege să mă așez undeva unde nu îmi este bine.
Când a fost ultima dată în care ți-ai verificat cuiele? Dar rănile? Dar timpul care ți se scurge din viață în timp ce stai pe ele? Ți-e bine când stai jos? Dacă nu, când te ridici? Dacă ai nevoie de o mână de ajutor pentru asta, te rog nu ezita să îmi scrii. Știu mai bine decât oricine ce înseamnă să ți se întindă o mână când ești foarte foarte jos!
Cu drag și speranță,
Un Om Simplu (cu dosul învinețit de cuie) și cățelul lui credincios
10 Mai 2023, ora 14.30, Rio de Janeiro, Airbnb Soul Rebel Rio
Lucrez de la biroul meu din camera Airbnb-ului din inima junglei Tijuca, din Rio de Janeiro. Afară plouă torențial, iar biroul meu e în fața geamului deschis. Joy doarme în colțul din dreapta, lângă pat. Cei 3 căței-cârnat de la cazare dorm pe preșul din fața patului meu. Rar se dezlipesc de Joy. În casă e liniște. Am ieșit să fumez o țigară și mă uit ce frumos se vede cum plouă în piscina de pe acoperiș. Azi stăm în casă. Lucrez la o strategie de marketing pentru un client și mă mai uit la fotografiile făcute ieri și alaltăieri prin Rio. Caut bilete de avion și creionez diverse variante de traseu pentru perioada următoare. Parcă mi se face foame, dar, cel mai probabil, voi bea o bere. Lucrurile încep să intre pe făgașul lor.
Draga Rocs și Joy, va țin pumnii sa întâlniți cât mai puține cuie – deși rezulta ca au, categoric, rolul lor – și călătoria voastră sa fie o experienta fabuloasă. Urmăresc cu emoție, curiozitate și maxim interes aventurile voastre.
Draga Rocs, dacă cineva dorește sa contribuie, sa zicem, la hrana lui Joy sau la berea cotidiana, cum ar putea sa o facă?
Cu siguranță și cuiele au rolul lor, da. Sper că din experiența asta să învăț, printre altele, că nu e nevoie să le las să se transforme în răni, ca să le înțeleg rolul… Cât despre întrebarea din urmă, sunt cu bucurie deschisă (suntem, de fapt 🙂 ) la colaborări, povești, parteneriate, proiecte, visuri. Pentru bobițe, pentru bere, pentru viață.
Draga, Roxi, pasul cel mal greu a fost facut. Va doresc experiente memorabile dar neaparat cu zambetul pe buze! Sper sa se aseze lucurile si toate sa se intample echilibrat, sa nu mai ai parte de situatii extreme, ca cele descrise. Ador stilul tau de scris si urmaresc cu maxim interes ce vor face femeia solo traveler si Joy, in calatoria lor in jurul lumii. Dreams come true! Iti apreciez curajul! O alta calatoare!
Îți mulțumesc din suflet!! Indiferent ce va apărea, sper doar să am puterea să gestionez și să las să treacă, fără să pierd din vedere ce norocoasă sunt că am reușit să ajung până aici… <3
Dragilor, povestea voastră mi-a pus în ochi lacrimi. Sper să vă fie bine în drumurile voastre viitoare, ca să faceți în ciudă acestui început plin de provocări. Să știți că nu sunteți singure, vă însoțesc gândurile tuturor celor care vă citesc poveștile.
Asta simt și eu, că poate am plecat singure, dar că nu mai suntem singure… Îți mulțumesc!
Sunteți pe drumul cel bun, chiar dacă uneori este al naibii de greu. Enjoy every bit of it!
Mă străduiesc pe cât pot! Te îmbrățișez!!
După atâtea evenimente era și cazul sa fie putina liniște.
Happy Happy, Joy Joy!
Era, da, mulțumesc 🙂
Buna iti citesc de putin timp articolele , imi place maxim cum descrii toate situatiile din calatoriile tale , evident esti curajoasa iar D-zeu ii ajuta pe cei ca tine.Astept cu nerabdare povestea din Brazilia o tara care e si pe lista mea dar cred ca mai are de asteptat.Oricum sa ai trairi intense acolo cu minunatul tau catel si zile pline de cunoastere!
Numai bine!
Îți mulțumesc tare mult! Mă tot face să zâmbesc faptul că Brazilia nu a fost niciodată pe lista mea, în afară de statuia de la Rio, din dorința de a vedea toate minunile lumii, și acum parcă nu mă pot desprinde să merg mai departe. Este un loc tare frumos, totul a fost frumos, chiar și umbrit de experiențele neplăcute din această postare… Îți mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase și le întorc înzecit la tine!
Sunteți minunați și curajoși! Va urmărim cu drag de acasă!
Nu cred că am mai cunoscut pe cineva atât de determinat și de “adevărat”. Vă așteaptă sigur multe aventuri și tot atât de multe soluții. Pt cei care inca stau așezați pe cuie (eu inclusiv) sper sa avem vreodată curajul tău
Adaaa, te îmbrățișăm cu drag!!! Și dacă nici tu nu ești curajoasă, apăi nu știu cine e 🙂 Hugs!!
Dragă Rox, mi-a plăcut ce am citit la tine, dar la o chestie am ridicat din sprânceană: “singura femeie solo-traveler din România care călătoreste cu un câine?” pe ce te-ai bazat cand ai scris asta?
Eu sunt călătoare solo de patru ani, deci cu mult inaintea ta. E drept, am si o pisică, nu doar un câine, si călătoresc cu autorulota, nu cu avionul. Mult mai practic, zic eu, deşi e si mult mai scump, dar stresul e mult mai redus. İdeea e că nu, nu esti singura femeie solo-traveler. Suntem mai multe, cu câini, cu pisici sau amândouă. 😉
İn rest, aventurile tale m-au făcut să zâmbesc, si trăirile tale imi sunt f familiare.
Multe aventuri cu Joy alaturi iti doresc!
Dragă Vanessa mă bucur să te cunosc!
Îți mulțumesc că mi-ai scris! Unde te putem găsi și noi?
Ca să răspund la intrebarea ta, am tras concluzia (posiil gresita) dupa research si ras-research pe internet.
Tare m-as bucura sa va urmaresc si eu!
Da, e o formulare eronata ai dreptate si, fara nici cea mai mica intentie de a minimiza ceva din ce faci tu, da, ma refeream cu precadere la provocarile imense pe care le presupune calatoritul intracontinentatl cu un caine. Ma gandesc adesea la simplitatea si comoditatea cu care faceam asta pe 4 roti… Iar cand am postat acest articol, in primele zile de calatorie, cred ca nu eram constienta nici de 10% din cate piedici voi intampina :)) Abia astept sa imi spui unde te gasesc, calatorii frumoase!