Dragă om vizionar,
Ne știm deja de ceva vreme și aș fi curioasă să aflu – tu crezi că lucrurile se întâmplă cu un scop, sau suntem înconjurați de întâmplări și coincidențe mai mult sau mai puțin favorabile? Eu cred că răspunsul la întrebarea asta are 3 vârste – vârsta în care noi le știm pe toate și lucrurile se întâmplă fix cum vrem noi (sic!), vârsta la care începem să ne întrebăm dacă, totuși, ar putea fi altfel și vârsta la care înțelegem și știm că, într-adevăr, lucrurile se întâmplă cu un scop, chiar dacă, pe moment, nu ne dăm seama care este acela.
Vreau să îți povestesc despre una dintre cele mai dragi experiențe mie, pe care am trăit-o la vârsta a 2-a și o scriu, iată, la vârsta a 3-a. Călătoria în Iordania a fost și va rămâne una dintre cele mai de suflet experiențe ale mele. Se spune că atunci când cineva închide definitiv o ușă care tu îți imaginai că la fiecare izbire de perete se va deschide iar și iar, încet, resemnat, inerțial, undeva, nu departe, se va deschide o altă ușă pentru tine, care te va ajuta să înțelegi și să accepți că cea dintâi chiar trebuia să se închidă.
Prima ușă deschisă
Cu El trebuia să plec în Eilat la mijlocul lui ianuarie, în urmă cu câțiva ani. Între timp, ușa dintre noi s-a închis și deschis de atâtea ori și cu bufnituri din ce în ce mai puternice, încât într-o zi, cu puțin timp înainte de plecare, a decis să rămână închisă. Am evaluat posibilitățile – puteam renunța la călătorie, puteam merge singură sau puteam propune altcuiva să mă însoțească. Nu doream să apelez la nicio persoană apropiată. Mă cunoșteam suficient de bine cât să știu că în cazul acesta aș fi transformat călătoria într-un pretext de plâns pe umărul cuiva. Auzisem că e scumpă Iordania, păcat să bat atâta drum ca să plâng pe un umăr pe care puteam plânge gratis acasă. Am decis să merg singură.
Și, nu știu cum se face că într-o seară, cu 6 zile înainte de plecare, mă trezesc scriindu-i lui A. pe messenger: hei, salut, uite plec în Eilat, vrei să vii cu mine? Nu a urmat un seen și o pauză, nu au urmat întrebări sau explicații ci un simplu: te pot suna acum cât cumpăr biletul de avion să ne asigurăm că iau la zborul bun? Și a luat biletul. Poate vei crede că A. era vreo prietenă dintre ale mele. Ai crede greșit. O văzusem de 2 ori până atunci, și, cumulat, cred că am vorbit 3 minute. De ce i-am scris ei atunci? De ce ei, dintre +1500 prieteni pe Facebook? Habar n-am și nu am căutat explicații nicio clipă. Am luat lucrurile fix cum a venit. A. a fost fără doar și poate ușa care mi s-a deschis mai repede decât aș fi putut spera.
Cu 2 zile înainte de plecare, A. mă întreabă foarte relaxată ce plan am, unde am luat cazare etc. Ei, acum vine partea distractivă. Cu luni în urmă, când căutam destinația pentru excursie, îmi doream mult să merg la Petra și în deșertul Wadi Rum. Și când să iau bilet de avion spre Amman (aeroport situat în Nordul Iordaniei, față de punctele mele de interes aflate în Sud), văd că ofertele spre Eilat sunt mult mai ieftine și mult mai aproape. Pff, numai avantaje! Plus că, am verificat, și nu era nevoie nici de viză pentru Eilat, extraordinar, ce spirit întreprinzător, m-am mai bătut o dată pe umăr și am luat biletele!
Atâta doar că nu am văzut linia de graniță între țări, și nu am realizat că Eilat e în Israel, iar Petra și Wadi Rum sunt în Iordania! (disclaimer: povestea e veche de peste 5 ani, de când abia începusem să scot nasul în lume pe cont propriu, nu aruncați cu roșii, mai degrabă luați aminte și nu repetați 😀 )
Deci acum, dintr-o boacănă în alta. Fie regândeam traseul pentru Israel, fie treceam pe jos granița în Iordania. Am ales varianta 2, care nu s-a dovedit a fi chiar simplă, dar a fost cu siguranță plină de aventură și distracție. Revenind la A., mă așteptam la un moment de panică sau regret, când i-am povestit cele de mai sus și că nu aveam NIMIC – plan, cazare, viză, nimic. Nici vorbă. Mai e timp!, zice. Și atunci am știut sigur că ne-am găsit bine!
Cea de-a doua ușă deschisă
Am hotărât să petrecem prima zi în Israel, să facem hiking în spectaculosul Red Canyon, urmând ca seara să trecem granița pe jos în Iordania, prin Aqaba, graniță care – probabil făcea repetiții pentru Covid, nu știu – dar închidea la ora 19. Era foarte important să ne grăbim să prindem autobuzul 392 din aeroport, deoarece se sincroniza cu sosirea avionului și era ultimul din acea zi. Cum urma să ajungem apoi din canion/ deșert până la granița cu Iordania... nu ne băteam capul, om vedea noi...
Dăm să ieșim din aeroport când ne întâmpină o doamnă cu un zâmbet prins cu cârlige pe după urechi, cu niște punguțe de bun-venit cu cremă de mâini și nu știu ce săruri de la Marea Moartă și niște pliante, o hartă, nimicuri dintr-astea. Foarte drăguț, săru’mâna, dar noi ne grăbim să prindem autobuzul 392 spre canion. Ce demon al cosmeticalelor o fi trimis-o, nu știu. Ne-a asigurat în toate felurile posibile că nu 392-ul e ce ne trebuie nouă, ci autobuzul nu mai știu care, și că stai așa, că trebuie să luați bilete din interior, dar stai nu te grăbi, că înainte trebuie să schimbați bani, dar nu vă agitați că încă nu a ajuns autobuzul. Cu sarea și crema ei cu tot, că ne-a prostit. Și după ce parcurgem toți pașii din tărășenie, ieșim taman bine să facem cu mâna la 392-ul care pleca. Ei, nu-i problemă, a zis doamna că altul ne trebe nouă.
Mai un zâmbet, mai o poveste în parcarea aeroportului, ne vine autobuzul. Lumea se bulucește pe ușă. Realizez rapid că este absolut imposibil ca toată lumea de acolo să intre în autobuzul ăla. Chiar și în picioare. Așa că mă bag în buluceală să mă asigur că nu rămânem pe afară, că alt autobuz nu mai venea. Era plin. Ochi. Șoferul, un domn mai în vârstă, serios, țanțoș. Pun niște ochi rugători, hai vă rog, stăm aici pe scară lângă dvs., suntem 2 fete singure bla bla. Lasă un colț de geană jos și se înduplecă. Bine. O chem pe A. În centru mergeți, da? Nu, nu, în Red Canyon, zic, îmbujorată. Undeee?? Păi coborâți din autobuzul meu, eu nu merg acolo, eu merg în oraș, 392 merge în canion!
Păi să nu mori cu tot cu crema și sărurile și mâinile fine ale lu’ tanti aia de gât? Încerc să îi explic cum pot mai bine situația, în timp ce vedeam cum se enervează tot mai tare și alți oameni se sardineau la baza scărilor, să pună mâna (mă rog, fundul) pe cele 2 locuri de pe jos adjudecate de mine.
Vă rog, nu ne puteți lăsa în drum? Ce, el e taxiul nostru? Ce, el oprește ca prostu’ pe toate drumurile? El merge direct în oraș și cu asta basta. Dacă vreți canion, luați un 392. Păi tocmai a plecat ultimul, zic. Păi el știe, da’ ce să-mi facă. Puteam să întreb pe cineva dacă nu știam ce autobuz să iau! Păi m-a prostit tanti cu creme, zic! Aia e, mergeți mâine în canion, eu vă duc în oraș. Păi nu putem, trebuie neapărat să trecem granița în Iordania în seara asta, suntem condiționate de viză! Ei, atunci, mergeți cu altă ocazie când mai veniți în Israel. El ce să-mi facă? Dar simțeam că cedează puțintel și până la urmă s-a îndupleat, stați aici pe scară lângă mine, vă las eu în canion. Și am stat.
Și așa am cunoscut primul suflet cald din călătoria asta. Cum ne-am pornit la drum, domnul serios s-a transformat într-un bunicuț grijuliu. Ne-a sfătuit să avem grijă cu căldura mare din deșert și ne-a întrebat câtă apă avem la noi, avem destulă, da? Noi nu mai văzusem apă din Otopeni. Cum nu aveți apă?! Și toată fața i s-a schimonosit. Păi nu am avut de unde să luăm, am zis că vom cumpăra de pe acolo, am încercat să mă scuz. De acolo de unde, din deșert?! Păi da... am crezut că e vreun chioșc, ceva...
Oricât de bogat mi-ar fi vocabularul și oricât de bogată ar fi imaginația voastră, și tot nu pot descrie groaza de pe fața omului. Pe măsură ce ne apropiam, în noi două creștea entuziasmul, în bunuț creștea altă panică. Voi cum vreți să ajungeți apoi din deșert în oraș (granița este oarecum în centrul Eilatului)? Păi nu știm, vedem... Panica prindea proporții în ochii lui.
Ne-a lăsat fix la intrarea pe drumul care ducea la Red Canyon, pe o șosea pustie și toridă, care arăta cel puțin la fel de spectaculos ca imaginile din filmele western. Când să coborâm, ne-a mai dat niște sfaturi drăgăstoase și ne-a oferit apa lui, scuzându-se că nu avea mai multă (că probabil nu știa ca se va întâlni cu două pupeze care vor să își cumpere apă de la chioșcul din deșert...).
Red Canyon este un spectacol al naturii. Vibrează cu fiecare rocă pe care am escaladat-o și cu fiecare pumn de nisip pietrificat pe care l-am călcat. Plus, a fost cea mai bună introducere pentru mult mai maiestuoasa Iordanie, cu deșertul ei roșu aprins și cu pereții ei curcubeici. Ne-am bucurat de stâncile lucioase, de cerul senin, de oamenii pe care i-am întâlnit și care s-au îngrozit și ei, la rândul lor, că nu aveam destulă apă și ne-o ofereau pe a lor și am povestit despre noi, despre călătorii, despre oameni, despre uși.
Acum că ne împrieteniserăm, am zis că următorul pas din relația noastră este să facem autostopul împreună. Ne-am hlizit sub soarele care încingea pustiul deșertic și reacționam (din câte îmi amintesc) caraghios de fiecare dată când trecea o mașină pe sensul nostru. Ceea ce se întâmpla rar. Totuși nu am așteptat mult și un cuplu a oprit și ne-au luat cu ei în Eilat.
Eilat este un oraș port din sudul Israelului, genul Mamaia, plin de hoteluri si terase, doar că noi eram în extra sezon așa că totul părea mort. Am găsit un fel de brutărie de unde am cumpărat un sandviș la suprapreț pe care l-am împărțit, după care am găsit un chioșc de unde am luat câte o bere la supra suprapreț, pe care am băut-o uitându-ne la mare. Apoi, ne-am luat rucsacurile în spate și am pornit vesele să trecem granița Isreal-Iordania pe jos, fix înainte de închiderea ei, ca 2 pupeze care habar n-aveau ce se mai omoară ăștia între ei și cât de ciudate om fi părut în plimbarea noastră pe jos între granițe. Vameșii de la geam, care mai de care mai galant și mai cu glumele la el, ne-au studiat pașapoartele, pass-urile, ne-au întrebat de sănătate, ne-au zâmbit mai mult decât era prevăzut în protocol și ne-au deschis drumul către minunata Iordanie.
Cea de-a treia ușă deschisă
Nici nu știu cum să încep povestea asta, mereu mă emoționează când mi-o amintesc. Eram la Petra și căscam gura fascinate, că de piatră să fii și nu poți să nu rămâi prost în fața minunii ăleia. Și ne pozam. Când eu pe A., când A. pe mine, când amândouă câte o piatră și tot așa. Când cineva în spatele meu zice vă fac eu o poză împreună. În cea mai pură limbă românească. Mă întorc zâmbind către presupusul meu compatriot, dorind să îi întind telefonul pentru poză și văd un arab (frumușeeel), îmbrăcat foarte eleganto-occidental și cu un zâmbet perfect.
Așa l-am cunoscut pe Juba. Ne face poza și pleacă. Noi ne-am hlizit și am început să ne cocoțăm pe stânci pe acolo, să râdem, să ne prostim, cam ce am făcut toate zilele, de altfel. După ceva vreme, am ajuns în fața trezoriei, cel mai cunoscut și pozat spot al Petrei. Tot cu gura căscată ne-a prins Juba, care ne aștepta nerăbdător acolo, cu mastodontul lui de aparat foto în mână, de parcă am fi convenit împreună să ne vedem pentru un shooting și noi am întârziat. Haideți, măi, ce faceți, am crezut că nu mai veniți odată!
Până să ne dezmeticim, ne-a luat de mâini și ne-a dus către nenicii ăia bișnițari de te urcă pe cămilă, îți fac o poză fără cap și fără picioare și apoi îți golesc buzunarele: best memori from ior trip, mai frend!! Nu și de data asta. Domnul cu cămila părea fascinat de Juba. Așa cum păreau a fi toți cu care vorbea (în limba lor) de la paznici, polițiști, chelneri, you name it, Juba spunea 2 vorbe și întindea mâna, iar interlocutorul se înclina și vorbea apoi cu cel mai ceremonios ton posibil.
Juba abia se întorsese din România. A locuit câțiva ani în București, unde a făcut Facultatea de Medicină. Și a învățat limba română. Mai bine decât au făcut-o unii într-o viață în România. Iubea România. Pentru el România era acasă. Și am simțit mai multă sinceritate și trăire în vorbele și ochii lui, decât la mulți care au petrecut o viață în România. Dincolo de asta, era îndrăgostit de o româncă frumoasă, pe care a fost nevoit să o lase acolo. Tatăl lui avea o funcție importantă în politica țării (ceea ce explică multe) și nu i-a dat alternativa de a rămâne să profeseze în România. Își iubea și respecta familia, dar părea dezrădăcinat în propria lui țară.
Cred despre mine, iar călătoriile pe care le-am făcut singură mi-au confirmat-o neîndoios, că citesc bine oamenii. Iar în Juba am citit cele mai pure și frumoase lucruri. Cred că la fel și A., pentru că atunci când ne-a propus să ne petrecem toată ziua împreună, am acceptat bucuroase doar consultându-ne din priviri. Juba locuia cu familia lui în capitala Iordaniei, în Amman, și venise la Petra împreună cu vărul lui, Stephan, sudanez stabilit în Australia. Stephan nu vorbea română, dar asta nu a fost o problemă.
Juba ne-a făcut să ne descotorosim de hărțile cu itinerarii primite la intrare și am început să bălăurim toți 4 în afara traseelor marcate. Am lăsat turiștii în spate (în jos, de fapt, că noi ne cocoțam și cocoțam), bișnițarii se auzeau tot mai puțin și am descoperit o spleandoare ca niciuna alta! Din pozele văzute până să ajung la Petra, îmi imaginam un colos de piatră roșiatică și nimic mai mult. Petra e un spectacol de nuanțe curcubeice și texturi desfășurat pe zeci de kilometri, care spune o poveste incredibilă și în care încă vibrează viața autentică, asta dacă ai un ghid bun care știe să te îndepărteze de capcanele turistice. Și noi am avut!
La nicio zi și vreo 150 km distanță, am trecut de la canicula de 30 de grade a deșertului din Israel la o vreme de pantaloni groși, polare, geci și căciuli. Vântul a început să bată tot mai tare, apoi a început o ploaie mocănească (nu știu cum vine cea arăbească), condimentată cu rafale de gheață ce nu s-a dat în lături tot restul zilei.
În timp ce turiștii se refugiau în ceainăriile de pe margine, Juba ne-a urcat și dosit pe după stânci, până am ajuns într-un adăpost autentic de beduini, care locuiau acolo. Ne-au primit cu drag, ne-au făcut loc în jurul focului și ne-au adăpostit de ploaie. Ne-au oferit ceai și pipă și ne-au povestit de viața lor acolo. Coborau în oraș destul de rar, să își facă aprovizionarea. Erau machiați ca Jack Sparrow, aveau vorba blândă, erau școliți, manierați și curați. Nu pentru niște sălbatici, zic. Incredibil de școliți, manierați și curați punct.
Cu destulă timiditate, mi-au cerut o țigară. Le-am lăsat pachetul proaspăt deschis la plecare. La final de zi eram 2 pupeze murate și 2 arabeți murați, dar veseli nevoie mare. Ne-am urcat în mașina lui Juba, care ne-a dus la hotel, iar ei ne-au așteptat așa, fleoșcăiți ca vai de mama lor, în mașină, cât am urcat noi și ne-am uscat și dușat și schimbat, ca să mergem la restaurant.
Curând după aceea, ne-am înfipt cu toții mâinile într-un deliciosss Mansaf, mâncarea lor tradițională cu miel, orez, iaurt, ceva nucifere tocate și lipie. De-li-cios! Un final de zi de poveste, cu 4 oameni cărora li se închiseseră ușile poate tocmai pentru a se cunoaște. Juba, Stephan, în sufletul meu e o ușă care va rămâne mereu deschisă, datorită vouă.
Cea de-a patra ușă deschisă
Nu mai rețin cum îl chema pe domnul bun despre care urmează să povestesc. Așa că îi voi spune simplu Domnbun. Fără să ne dăm seama, a fost alături de noi aproape tot timpul. În prima zi, când am ajuns la hotel în Aqaba, am vorbit cu recepționerul să ne găsească o mașină cu șofer care să ne ducă a doua zi dis de dimineață la Petra (aprox. 125 km). Am negociat și răsnegociat până am scos un preț mai bun decât cel mai bun preț despre care citisem pe forumurile de pe internet.
A doua zi dimineață, ne aștepta. Era un bunicuț simpatic. Niet engleză. Mai mult de atât, mai era încă cu un tip, ne-am urcat, s-au urcat și ei și am plecat. Ei au început să sporovăiască în față pe limba lor, de parcă eram 2 familii care plecau împreună la mare și soțiile s-au pus amândouă în spate să facă schimb de rețete și bârfe.
Noi eram în continuare 2 pupeze, ușor amuzate, ușor speriate. A mers cu noi tipul din dreapta ce a mers, până l-a lăsat undeva, ne-a salutat politicos și a plecat. Iar Domnbun ne-a dus fără incidente până în Petra. Când să ne luăm la revedere, cu mai puține cuvinte și mai multe semne, a înțeles că vom sta 2 zile aici și apoi vom coborî spre deșertul Wadi Rum (vreo 115 km). Și a zis că vine el să ne ia. Serios?! Da, sigur că da. Destul de neîncrezătoare am negociat o nouă sumă, foarte bună și de astă dată, ne-a lăsat o carte de vizită și a plecat. Nu ne-a cerut un telefon, un nimic.
După 2 zile, fix la ora agreată, Domnbun ne aștepta zâmbitor pe un fotoliu. Ne-am bucurat și am pornit.
Ei, dacă în prima zi am avut parte de 30 de grade în deșert, în următoarele 2 zile am avut vânt, ploi și grindină, în a 4-a ne-am trezit după o noapte de ninsoare. Da, în deșert. Ce ne-a surprins pe noi, dar ce i-a surprins pe ei, care au case fără încălzire și habar n-au ce-s alea anvelope de iarnă!
Drumul pe care venisem spre Petra, minunatul King’s Highway, fusese închis din cauza ninsorii, deci nu ne mai puteam întoarce tot pe acolo, iar Domnbun cred că a îmbătrânit încă niște ani până a reușit, într-un final, să ne ducă la destinație. A încercat rute alternative, mereu alert din cauza carosabilului care aluneca și stresat pentru că știa că nu puteam întârzia la întâlnirea cu beduinul care urma să ne ducă la căsuțele închiriate din adâncul deșertului. Se vedea cum strânge de volan, cum se frământă, cum spune lucruri cu vocea scăzută ce păreau a fi niște rugi și, când și când, se mai întorcea către noi și spunea ceva ce nu înțelegeam, dar păreau a fi vorbe de încurajare.
Același Domnbun ne-a luat și din deșert să ne ducă înapoi în Aqaba, într-o dimineață, la ora 4. Eram înghețate și nespălate și ca vai de noi. Trebuia să trecem granița înapoi spre Eilat și de acolo să căutăm un autobuz care să ne ducă spre aeroport. Dar cum ar fi rămas aventura asta aventură până la capăt dacă ar fi fost atât de simplu?
Pe măsură ce ne apropiam de granița cu Israelul, părea că ceva e în neregulă, vedeam tot mai multe mașini, autobuze și oameni, Domnbun devenea și el tot mai agitat. Am înțeles, și nu cu mare ușurință, că din cauza unor divergențe proaspete între cele 2 țări, Israelul tocmai închisese granițele, permițând doar celor care făceau naveta pentru muncă să pătrundă. În rest, nu voiau să discute. Și am văzut un bunic, disperat pentru noi. El își făcuse treaba, ne adusese la destinație, își luase banii, nu era vina lui că e granița închisă și nici datoria lui să o deschidă. Așa credeam noi, cel puțin.
El, se pare că nu. Ieșea din mașină și mergea disperat de la un vameș la altul și explica și dădea din mâini și arăta spre mașină și ruga, și era fie dat la o parte, fie întâmpinat cu un dat din umeri. Și venea înapoi la noi și spunea lucruri pe care nu le înțelegeam, dar din ton și gestică deduceam că uneori încerca să ne liniștească (deși el era mult mai agitat decât noi), alteori își transmitea indignare, probabil critica decizia sau ne explica niște lucruri de ordin politic, apoi iar ieșea și ducea bătrânețea de colo colo și o lua de la capăt cu întrebatul.
A stat cu noi până am putut pleca, așa cum un bunic stă își petreacă nepoatele care pleacă la casele lor, indiferent cât de mult durează asta, pentru că știe că fiecare nouă plecare poate fi ultima lui ocazie de a le mai vedea. Și mi-am luat la revedere de la Iordania cu sufletul plin de atâtea uși deschise, de atât de mult bun și frumos.
Cea de-a cincea ușă deschisă
Totuși, la final de experiență, cel mai mult bun și frumos nu l-am luat din descoperirea Petrei, pe bună dreptate un dintre cele 7 minuni ale lumii moderne. Nu l-am luat din expediția în Wadi Rum, deșert unic în lume, cu formațiuni care ating peste 1800 metri, cu stânci aidoma lumânărilor care s-au topit dea-ndoaselea și cu nisip roșu aprins. Nu l-am luat nici din interacțiunea cu oamenii pe care i-am cunoscut acolo și de la care am învățat atât de multe.
Cel mai mult bun și frumos l-am luat din serile care m-au prins cu A. în paturile noastre din camera hotel, mâncând ciocolată, bând vin și povestind ca și când eram cele mai bune prietene dintotdeauna. Din seara în care ne-am băgat amândouă cu absolut toate hainele din rucsaci pe noi în același pat din cortul din deșert, ca să ne încălzim și ne-am trezit cu păturile acoperite de promoroacă. Din felul în care ne-am înțeles din priviri în toate acele zile. Din felul în care știam că ne-am găsit amândouă în spatele unor uși închise și că aveam nevoie să fim tolerante, înțelegătoare, bune. Din felul în care ne-am așteptat amuzate una pe alta, să ne băgăm înapoi în bagaje chiloții și cremele și tot ce ne-au mai cotrobăit și scotocit și împrăștiat vameșii din Israel. Din felul în care am alergat împreună pe stânci, am râs de ploaie și de vânt, ne-am uscat adidașii cu foehnul, am făcut autostopul, am împărțit tot ce am avut, am călărit cai și cămile, ne-am îmbrățișat în sutele de selfieuri, ne-am hlizit, am flirtat, am flitat, am fost gâște, pupeze și tot ce ne-a mai venit nouă să fim. Din faptul că am câștigat o prietenie care, indiferent cum va fi să evolueze, a fost exact ce am avut nevoia amândouă la momentul respectiv.
Dragă om vizionar,
Experiența Iordania este una dintre multele care m-au învățat să mă liniștesc (mă rog, atât cât poate un om mereu agitat așa ca mine…) și să dau timp lucrurilor să îmi explice de ce uneori se întâmplă cum vor ele și nu cum mi-aș fi dorit eu. Învăț, zi de zi, să am răbdare, deoarece știu cu o certitudine absolută că urmează să aflu că ceea ce mi s-a întâmplat – neașteptat, rău, dramatic, dezastruos, de neconceput și de nedorit – s-a întâmplat cu un scop. Iar scopul este mereu orientat spre binele meu. Știu sigur că o voi afla, atâta doar că nu știu când. Liniște, răbdare și cumpănire blândă îmi doresc, cum îți doresc și ție, în toate.
Cu drag,
Un om o idee mai vizionar cu fiecare nouă călătorie
UTILE:
- Există 2 aeroporturi în Iordania, Aqaba (în Sud) și Queen Alia, Amman (în Nord). Zboruri directe din România se operează doar pe aeroportul din Amman, care este în nordul țării și la o distanță destul de mare de toate obiectivele menționate în articol. Varianta cu Eilat (Israel) și trecerea graniței dintre țări poate fi, totuși, de luat în calcul.
- Cetățenii români nu au nevoie de viză pentru Israel, însă pentru Iordania, da.
- Jordan Tourist Pass este un must have – te scapă și de grija vizei și îți oferă reduceri mari la majoritatea obiectivelor de interes, plus că nu mai trebuie să stai la cozi la bilete.
- Iordania este o țară scumpă, iar opțiunile pentru mijloace de transport în comun între punctele de interes, sărace. Majoritatea turiștilor închiriază mașină (se conduce lejer) sau negociază pentru taxi-uri. Recomand abilități bune de negociere și multă răbdare. Noi am scos prețuri foarte, dar foarte bune!
- Orice poză cu maimuța se plătește scump. Ai grijă ce/ cu cine alegi să te pozezi.
- Traseul city-break-ului descris în jurnalul de mai sus a fost următorul:
Ziua 2 – Aqaba – Petra (cu taxi), zi plină în Petra, înnoptat acolo
Ziua 3 – Petra, ziua 2 (recomand cu căldură 2 zile în Petra)
Ziua 4 – Petra – Deșertul Wadi Rum. Safari cu 4x4 în deșert, plimbare cu cămile, trekking. Înnoptat în deșert (aici ar fi mers 2 zile...)
Ziua 5 – Deșertul Wadi Rum – Aqaba (taxi) – Eilat (taxi, din cauza închiderii granițelor, altfel se poate lua autobuzul) – zbor Otopeni
Dacă îți pot fi de folos cu informații, impresii, gânduri legate de această călătorie, te rog nu ezita să îmi scrii.