Dragă exploratorule,
Poate ai și tu un prieten care se plânge mai mereu că nu are cu cine merge pe unde și-ar dori. Că lui îi plac concediile super aventuroase și pline de adrenalină, iar prietenilor lui, din contră, cele leneșe și relaxante. Sau viceversa. Că tocmai trece printr-un moment mai puțin dorit și nu mai are un partener de viață care să îl însoțească. Sau poate are, dar partenerul nu îi împărtășește pasiunea și îi spune „du-te tu, mie nu-mi place să umblu așa, teleleu, prin lume”. Că fix când îi vine lui cheful de haihui, unii n-au bani, alții fac vacanțe de familie la all-inclusive, alții nu-și pot lua concediu, iar alții deja au fost, „eu nu mai merg în același loc!”. Că fix când dă norocul peste el – o ofertă, o reducere, o măslină exotică în înghețul iernii, n-are cu cine profita de ea și se necăjește că îi trec zilele și anii și oportunitățile pe lângă el. Și tu îi spui „dar du-te singur, măi!”, iar el îți spune că „decât singur, mai bine stau acasă!”. Că singur e greu, e provocator, e periculos, nu-i de el, e pentru nebuni. Sau pentru curajoși. Sau tot aia.
Dacă ai și tu un astfel de prieten, înseamnă că articolul acesta e pentru el.
Iubesc oamenii și compania lor, acesta este un lucru cert. Dar am învățat tot mai mult să diferențiez între o companie care îmi face plăcere cu adevărat și cu ajutorul căreia cresc și mă dezvolt, o companie de complezență și, cea mai rea dintre toate, o companie care mă face să mă simt singură. Sau în locul căreia aș prefera singurătatea.
A durat mult, cam toată viața mea de până acum, să găsesc curajul să fac 2 lucruri: 1. Să mă ridic de la o masă pe care o împărțeam cu o companie nedorită, în loc să aștept, stingherită, să facă cealaltă persoană acest pas și 2. Să mă așez singură la o masă, să beau o bere, o cafea sau să iau masa, fără să mă simt ridicolă, rușinată, privită de toată lumea. Pur și simplu, în primele mele călătorii solo nu aveam curajul să mă așez nicăieri de teamă că voi fi judecată de cei din jur că sunt singură. Ce zice lumea? Doar la asta mă gândeam. Nimic, oamenii nu-și zic prea multe nici ei între ei. Te uiți în jur și vezi mese pline de oameni cu nasul în telefoane.
Cine e mai singur, deci, tu sau ei?
Călătoritul solo, la fel ca și călătoritul în cuplu, cu familia sau cu grupul de prieteni vine cu avantajele și cu provocările lui. În mod cert, fiecare tip de călătorie e potrivit la un moment dat și nu cred că ce se potrivește unuia trebuie să se potrivească tuturor. Cred, însă, că sunt niște lecții de viață în general și despre viața cu tine în particular, pe care le poți lua DOAR din călătoritul solo.
Cred cu tărie că fiecare dintre noi ar trebui să facă o călătorie solo măcar o dată în viață.
Când călătorești solo ești tu cu tine, cu fixurile tale, cu toanele și temerile tale. Nu mai ai pe cine da vina, nu ai după cine să aștepți să ia decizii și să rezolve lucrurile pentru tine. Nu ai cu cine să te cerți, cui să reproșezi, cui să îi impuți diverse. Și, zău, asta e chiar e greu! Pentru că vei realiza că tu ești responsabil pentru tot ce ți se întâmplă și, în același timp, vei începe să înțelegi și cum reacționezi în diverse situații și unde te poziționează asta în relațiile cu alții. Călătoritul solo nu te ajută să îmbunătățești doar relația ta cu tine, ci și relațiile cu oamenii din jurul tău.
Prima mea călătorie solo s-a întâmplat în urmă cu 8 ani. Decizia nu a avut nimic de-a face cu curajul, cu dorința de explorare sau cu faptul că nu aveam cu cine călători. Nu, pur și simplu eram sătulă de felul meu de a fi extrem de dependent. Nu mai îmi amintesc dacă fix așa gândeam sau eram doar comodă, dar mi se părea că eu nu pot face nimic fără cineva lângă mine. Și chiar nu făceam. În loc să mă uit pe biletul de avion să văd la cât e zborul, întrebam partenerul/ prietena etc. „La cât plecăm? Și la cât e zborul? Și cât facem până în aeroport? Și cu ce mergem? Ce bagaj avem? Câte kg vine asta? Ai luat cazare? Aș lua eu, dar nu mă pricep...”. În aeroport nu știam să mă uit singură unde e poarta de îmbarcare.
Nu citeam un articol să văd în ce zonă ar fi mai potrivită cazarea. Habar nu aveam ce e de făcut unde mergem. Ce monedă au acolo? E frig? Cum ne deplasăm în țara aia? Toate dependența și nepăsarea asta m-a făcut să îmi dau seama că eu singură voi fi pierdută în orice context. Și mi-am mai dat seama că în cadrul comod și călduț al unei călătorii alături de cineva nu o să încep să fac mici schimbări. Așa că, într-o bună zi, am decis că în vară voi merge câteva zile singură, într-o altă țară.
Am trișat cumva, de la început, în sensul că am ales Belgia (cu precădere Bruxelles), unde mai fusesem anterior cu o prietenă. De asemenea, am acceptat invitația unui prieten bun din Republica Moldova, mutat cu job-ul în Bruxelles, să stau la el. „Eu o să fiu plecat toată ziua la muncă, casa e a ta, oricum ai camera ta, dar pentru orice ai nevoie mă suni și te ajut și seara, dacă ai chef, te duc în câteva locuri faine”. Probabil că fără plasa asta de siguranță nu aș fi făcut-o. Totuși, pe măsură ce ziua plecării se apropia, am început să fiu supărată pe mine și să accept că ceea ce făceam nu era tocmai călătorit solo. Îmi imaginam deja cum o să îl sun nonstop pe Ion cât era la muncă și o să îl înnebunesc să facă el totul pentru mine și de abia o să aștept seara ca să nu mai fiu singură și să nu îmi bat capul unde să merg. Eram dezamăgită de mine și mi-aș fi dorit să fi luat altă decizie, chiar să fiu solo. Cumva, urma să fac ceea ce făcusem și până acum, dar cu altă aparență.
Eram în drum spre aeroport când primesc un mesaj lung de la Ion cu multe detalii, legate de locul de unde să iau cheia, cum folosesc nu știu ce în bucătărie, ce fac dacă nu știu cum. Totuși, el urma să mă ia de la aeroport, ce îmi spune toate astea? Apoi adaugă: „am primit o invitație de câteva zile în Italia, mă pregătesc să plec, va fi înainte să ajungi tu, îmi pare rău că nu o să ne vedem deloc, dar simte-te ca acasă și dacă e ceva scrie-mi, nu știu cât internet o să am, dar dacă pot, îți răspund”. Am crezut că mor. Universul tocmai mi-a dat ceea ce am cerut iar eu intrasem într-o panică incredibilă. Chiar urma prima mea călătorie solo. SOLO. Cred că dacă aflam mai repede, renunțam.
Pe scurt, prima zi a fost un haos. Nu am știut să ajung la Ion acasă, nu știam să mă uit pe o hartă, totul mi se părea greu, imposibil, de nedescifrat. Mă plimbam prin centrul Bruxelles-ului și plângeam și nu înțelegeam nimic. Nu aveam niciun plan (pentru că, bineînțeles, așteptam să mi-l facă el...) și eram disperată în adevăratul sens al cuvântului.
După câteva ore de mers aiurea nu mai puteam de foame, așa că am luat un cornet cu cartofi de la un chioșc, dar îmi era rușine să mă așez la o masă și nici nu îi puteam mânca din mână. Căutam un loc să mă ascund de ochii lumii. De la o masă, doi domni, aveam să aflu francezi, îmi spun „ia un loc aici, noi ne pregătim să plecăm”. Doar că mie, de fapt, îmi era rușine să stau singură. Așa că am intrat în vorbă cu ei și am mâncat cartofii ăia cu noduri, dar măcar am mâncat.
Apoi am fost într-un parc din care nu mai știam să ies. Am căutat ieșirea vreo oră. M-am așezat pe iarbă și mă străduiam să nu plâng. Iar... Un olandez și un american, cam la fel de confuzi ca și mine mă întreabă dacă știu unde e ieșirea din parc că ei o caută de nu știu când. Nu am zis că nu știu, ci am zis „hai să o căutăm împreună că și eu vreau să ies de aici”. Lucrurile astea mici pot avea un impact imens asupra lucrurilor mari.
Seara mi-am luat o bere și, folosindu-mă de internetul de la Ion de acasă am citit câte ceva și am făcut un plan. Nu mare lucru pentru univers. Foarte mare pentru mine! Au urmat 3 zile în care am vizitat 6 sau 7 orașe din Belgia, cu trenuri și autobuze. Mi-am descărcat o hartă offline. Am vorbit cu oamenii. Am fost la o degustare de bere. Am fost la un concert rock, peste care am dat întâmplător. Am fost la o slujbă de Sfânta Maria. Am citit pe marginea apei în cel mai frumos oraș din Belgia. Am mâncat waffe și ciocolată pe borduri și pe scări. Nu am fost fericită sau în extaz, nu a fost cea mai extraordinară călătorie, nu am văzut cine-știe-ce și nu m-am simțit cine-știe-cum, dar am făcut un pas extraordinar de mare dinspre mine, către mine.
Prima mea călătorie solo a fost ușa deschisă către o schimbare imensă, care altfel nu s-ar fi petrecut.
Acum călătoresc singură în orice colț al lumii și puține mai sunt lucrurile și situațiile pe care consider că nu le pot rezolva singură. Iar asta, desigur, e o lecție pe care o aplic în orice domeniu al vieții. Scopul unei prime călătorii solo nu este (neapărat) acela de a startul unei vieți de călătorit solo, ci de a da startul unei vieți cu relații mai bune, mai valoroase, mai autentice, mai empatice, atât cu cunoscuți, cu necunoscuți dar, mai ales, cu tine. Asta îți promit – când vei vedea ce greu îți este ție cu tine și cât de dificil ești de gestionat, vei aprecia mult mai mult oamenii pe care îi ai în jur și care îți sunt alături.
Dar da, dincolo de nenumăratele beneficii pe care le vei lua, în mod cert, din călătoriile solo, ele vin la pachet cu numeroase provocări. Unele comune și altor tipuri de călătorii, unele specifice călătoritului solo. Iată în cele ce urmează câteva dintre (mai multele) provocări pe care le-am întâlnit în călătoriile mele solo. Am făcut această listă pe baza întrebărilor cele mai frecvente pe care le-am primit de la urmăritorii de pe rețelele sociale, de-a lungul timpului. Ordinea lor este aleatorie.
Provocare: Am început cu cea mai mare și mai dureroasă provocare pentru mine – costurile. Practic, atunci când călătorești solo plătești mai mult pentru aproape orice serviciu. Și nimic din ce spun nu are legătură cu călătoritul alături de cățel, mă refer strict la costurile pentru mine, pe care tot cu mine le împart. Majoritatea cazărilor au preț pentru cameră, nu pentru persoană și foarte rar există camere single. Ele sunt camere duble, dar ocupate de o singură persoană. Poți face de fiecare dată un test, verificând prețul camerei dorite pentru o persoană și pentru două. De obicei este identic și, dacă se întâmplă să fie mai mic, diferența este aproape insesizabilă. Experiența ultimelor 9 luni în America Latină a fost că am plătit mereu (dar mereu!) același preț ca și cuplurile de la hotelul/ airbnb-ul la care stăteam. O fi prețul pe care trebui să îl plătesc pentru că sunt singură. 😊) Desigur, dacă preferi să stai la hostel/ cameră comună, atunci tai un element de pe lista de cheltuieli.
Transportul în zonele mai puțin turistice este, din nou, o altă sursă mare de cheltuială. Fie că vrei să închiriezi mașină sau ești nevoit să iei taxi-uri, toate cheltuielile rămân la tine. O situație cu care m-am confruntat adesea în lunile extra-sezon din America Latină este faptul că orice agenție/ ghid solicită minim 2 persoane pentru a face o drumeție. Eu eram singură de fiecare dată. Ca să merg în unele, practic am plătit dublu.
Gătitul pentru o singură persoană, în țările în care mâncarea la restaurant nu este foarte scumpă este o altă cheltuială inutilă și ajungi să plătești mai mult pentru moftul de a-ți găti doar ție decât dacă ai mânca undeva. Unde mai pui și faptul că de obicei umpleam și rucsacul iubitului tot cu hainele mele, deci acum nu doar că mi le car singură, dar și plătesc bagaj mai mare.
Soluție: În acest caz, cu cât ești mai flexibil, cu atât vei putea găsi mai multe maniere de a face economie. Statul la hostel rezolvă mai multe dintre ele, nu doar pentru că poți împărți camera, dar te poți organiza cu alți călători să închiriați o mașină sau să vă înscrieți la un tur în aceeași zi (majoritatea tururilor locale au un preț standard per tur, apoi suma plătită individual scade, în funcție de numărul de participanți), puteți cumpăra alimente împreună și găti cu rândul etc. Probabil că este singurul exemplu în care soluția cea mai bună chiar este să nu fii solo. Desigur, cum hainele nu ți le poți pune în rucsacurile iubiților altora, aici singura soluție ar fi să înveți să călătorești mai light. Cel puțin în destinațiile accesibile se dovedește a fi o idee mai bună să cumperi haine direct de acolo, decât să le cari după tine și să plătești bagaj extra.
Provocare: Oricât de mult te bucuri de compania ta, suntem ființe sociale, avem nevoie de oameni și de interacțiune. Eu sunt o persoană expresivă și expansivă, mă entuziasmez puternic de ce văd în jurul meu, simt nevoia să eliberez asta, să țip, să râd, să mă agit. Înfrânarea acestor emoții este, de multe ori, obositoare și îmi dă un sentiment de tristețe. Felul în care am gestionat multă vreme treaba asta mai mult mi-a făcut rău, decât bine. Anume, în fața unui lucru care îmi producea o anume emoție, mă gândeam cum voi povesti când ajung acasă prietenilor. Focusul meu se muta rapid de pe trăirea prezentului pe proiecții de viitor. Nu au fost multe momente în primele mele călătorii solo în care chiar m-am bucurat de ce am văzut. Mi-a luat ceva să înțeleg că în călătoriile solo ești exact cât de singur îți dorești să fii. Dar exact atât!
Soluție: Lumea asta e plină de oameni ca mine și ca tine (îmi cer scuze dacă cineva unic tocmai a citit acest rând și s-a simțit lezat). Problemele tale sunt universale. Așa cum tu ești singur și cauți companie, așa sunt și alții. Arareori m-am simțit singură în aceste 9 luni de când călătoresc (fără pauză) singură. Îmi doresc să fiu înconjurată de călători ca și mine? Mă cazez la un hostel mai cunoscut. Îmi doresc să fiu înconjurată de o familie? Mă cazez la un airbnb în care stau în casă cu familia.
Am petrecut un Crăciun foarte frumos în Nicaragua alături de o familie și m-am simțit mai acasă în casa de la țară a unei familii din Honduras decât în orașul meu. Poți alege să ieși la un bar sau să stai în casă. Dacă alegi să ieși, poți alege să intri în vorbă cu cineva sau să stai singur. Există numeroase grupuri de călători pe rețelele de socializare care își caută parteneri de călătorie. Totuși, eu nu am apelat niciodată la ele pentru că am întâlnit (fără mare efort) suficienți călători compatibili cu mine.
Asta nu înseamnă că relația cu oamenii de acasă trebuie să aibă de suferit sau că îi vei înlocui. Nicidecum! Pur și simplu nu vei face ceea ce făceam eu, anume să transform relația cu ei într-o ancoră prin care îmi făceam singurătatea suportabilă. Despre felul în care gestionez eu singurătatea de imediat 9 luni, cu bune și mai puțin bune, am scris un articol aici: „8 luni și 8 lucruri pe care le-am învățat călătorind singură.”
Provocare: Poate vei râde, dar întrebarea asta este în top 2 al celor primite de mine, alături de cea legată de siguranță, pe care o voi aborda la punctul următor. Superficial sau nu, aceasta este o problemă pentru foarte mulți – degeaba mă duc undeva frumos dacă nu pot face fotografii să vadă și alții. Întrebarea aceasta am primit-o sub diverse umbrele, de la îngrijorare, curiozitate și până la acuzații că este imposibil ca fotografiile pe care le postez să nu fie făcute de un partener de călătorie, mai ales că ele păstrează același stil.
Recunosc, fac parte dintre cei care își doresc ca la final de călătorie să aibă și fotografii frumoase, alături de milioane de experiențe și învățături, deci pot înțelege îngrijorarea. În mod cert, nu este la fel de comod ca atunci când ai iubitul cu camera și telefonul după tine și îți face poze și video-uri de când deschizi ochii și până mergi la somn și nici că nu ai pe cine să rogi să facă și să refacă același cadru de 3853758 ori, pentru că nu stătea o șuviță bine. Dar nici atât de greu pe cât pare din exterior nu este.
Soluție: Motivul pentru care fotografiile mele sunt foarte asemănătoare ca stil nu se datorează faptului că mi le face cineva, ci că le fac singură. Chiar și când rog pe cineva să îmi facă o fotografie, îi setez cadrul, fac o fotografie de probă îi arăt și îl rog să țină cont de dorința mea. Uneori iese, alteori nu. În primele călătorii singură îmi era rușine să rog pe cineva să îmi facă o fotografie. Și dacă eram întrebată întâmplător dacă nu doresc una, refuzam repede „nu, nu, mulțumesc!”, deși eu chiar voiam. Apoi am achiziționat un trepied, dar îmi era rușine să mă poziționez în mijlocul unei piețe și să încep să îmi fac poze singură. Așa că singurele mele fotografii erau selfie-urile în câte vreo oglindă/ vitrină.
Lucurile s-a schimbat în timp și am realizat că există numeroase variante în care poți avea fotografii reușite chiar și când călătorești singur. Despre 15 modalități în care poți face asta, am povestit într-un articol: „Cum să îți faci fotografii grozave chiar și atunci când călătorești singur”, care sper să îți fie și ție de folos.
Provocare: Despre pericolele călătoritului solo am citit mult mai multe decât am trăit. Primesc multe mesaje legate de acest subiect și, arareori începe vreunul cu „este periculos în...?”, ci direct cu „cât de periculos este în...?”. Deci, din start, problema lipsei de siguranță este o certitudine, vrei doar să vezi cât de rău e. Desigur, să fii singur, în general, este mai provocator. Să fii o fată blondă, cu piele albă, singură în țări latine este și mai mult decât atât. Faptul că avem acces la informație este un plus din atâtea puncte de vedere. Faptul că nu avem capacitatea de a tria lucrurile citite și de a le filtra prin propriul raționament este un minus cu atât mai mare, cu cât informația este mai multă. Cred cu tărie că problema singuranței (păstrată între niște limite decente de călătorie, nu războaie, tranșee sau clanuri de mafioți în care te arunci ca în exercițiul încrederii) este de fapt problema lipsei bunui simț.
Soluție: Orice soluție este opusul problemei, nu-i așa? Dacă problema pe care o văd eu este lipsa bunului simț, soluția este existența lui. Pentru mine, bun simț față de o destinație este să citești și să înțelegi ceva despre ea înainte să mergi acolo, dar să fii capabil să triezi. Paris, Barcelona, Londra și alte mari orașe europene sunt mai mizerabile și mai periculoase decât toată America Latină. Dar nimeni nu vorbește despre asta. Pentru că știm să ne ferim de alba-neagra de la baza Eiffel-ului și să ne ținem poșeta cu dinții în Barcelona.
Periculoase sunt proiecțiile pe care ni le facem, iar nu situațiile în sine. Mai citește o dată.
Sunt de 9 luni în America Latină și nu mi s-a întâmplat nimic rău niciodată. Lucrurile pe care le fac sunt de bun simț – citesc despre destinație, întreb la hotel dacă este periculoasă zona sau dacă au să îmi facă recomandări, am grijă de rucsac și nu flutur iphone-ul prin favele, nu umblu noaptea singură în zone rău famate, nu urc la oricine în mașină (deși am urcat în mașină cu numeroși străini, dar pe care tot pe baza bunului simț i-am triat), nu mă îmbăt pe la petreceri și aștept să mă ducă cineva la cazare. Cu alte cuvinte, fac și nu fac cam ce fac și nu fac acasă. Lucruri mai puțin plăcute mi s-au întâmplat desigur, cum mi s-ar fi putut întâmpla și acasă sau oriunde altundeva. Ai puțin mai mult încredere în lume și în tine și mereu, dar mereu, ascultă-ți intuiția. Pentru mine intuiția e cel mai bun dar pe care universul l-a oferit unui călător.
Provocare: Și totuși, totuși, dacă totuși se întâmplă să fiu atacat/ jefuit? Mai ales că pot exista situații în care tot bunul simț din lume să nu te ajute. De acord și cu asta.
Soluție: Recunosc că duc cu mine o mare temere, o provocare pe care sper să nu o întâmpin niciodată, dar la care nu am soluție – ce fac dacă cineva vrea să mi-o ia pe Joy și mă amenință cu arma. Lăsând la o parte temerea asta, soluția e simplă: îi dau ce am și gata. Mai simplu de atât nu se poate. Un telefon, niște carduri, un cont în bancă, nimic nu merită să îți pierzi viața. Vei rămâne fără resurse, dar vei fi viu și capabil să găsești soluții. Absolut și indiscutabil. Am citit recent povestea unui român care a fost răpit de la o cascadă din Columbia. l-au ținut închis câteva ore, timp în care i-au golit cardurile și conturile din bancă și au inițiat și o cerere de răscumpărare la familia lui. În aceeași perioadă, la aceeași cascadă, fusesem și eu. Singură. Nu spune nimeni că lucrurile nu se pot întâmpla. Spun doar că realitatea unui om nu este realitatea omenirii (mă rog, dacă omul acela nu e Putin...). Că e păcat să trăiești o viață plină de spaime și proiecții. Că sunt, într-adevăr, lucruri pe care nu le poți gestiona, dar pe majoritatea da.
Zicala „nu-ți pune toate ouăle în același coș” are cel mai mult sens când călătorești singur. Ține banii în locuri diferite, ia la tine mai multe carduri, eventual și un telefon extra, de rezervă. Caută să plătești cât mai mult cu wallet-ul (ca să nu te trezești, așa ca mine, cu 4 carduri clonate). Poți purta o borsetă de corp, sub haine, dacă asta îți dă mai multă siguranță. Poți purta un lăcățel cu tine mereu, cu care să protejezi diverse bunuri la hotel/ hostel. La începutul călătoriei mele, în Brazilia, aveam la îndemână unul dintre cardurile Revolut și puțin cash, în cazul unui atac să pot oferi asta și să sper că scap. De asemenea, pe Revolut puneam o sumă mică de bani, în cazul în care mă obligau să fac extragere. Tot atunci țineam un telefon la cazare, altul la mine. Am renunțat foarte repede la toate aceste lucruri, însă, dacă ești o persoană mai temătoare, aceste tactici ar putea să îți restabilească puțin încrederea și curajul. Asigură-te că ai documentele puse în zone diferite + suficiente copii xerox și acces la ele nu doar pe telefon, ci și pe email și în conversații cu un prieten.
Provocare: De boală și accidente ne e teamă tuturor, în general, cu atât mai mult când suntem singuri. Imposibil să nu ne gândim la cum vor afla cei de acasă de noi, cine ne duce la spital, cine ne îngrijește etc. Iată, după părerea mea, singura temere reală pe care ar trebui să o avem din toată lista asta.
Soluție: Poartă la îndemână nu doar ceva cu ajutorul căruia ai putea fi ușor identificat (un document), dar și un mesaj, scris în limba țării în care ești. Sau, cel puțin, în engleză. Poate fi ceva de genul „Mă numesc Roxana, sunt din Europa, în cazul în care am un accident, te rog să lași un mesaj pe whatsapp prietenilor, familiei etc., acestea sunt numerele de telefon și te rog să anunți la cazarea X. Am și o asigurare de sănătate care este în locul Y.” – orice consideri tu că ar fi de folos, în care vei avea nevoie de ajutorul (de nedorit) al unui străin. Dacă nu ești genul de persoană care postează în Social Media, asigură-te că spui măcar unei persoane apropiate ceva despre tine zilnic, astfel încât o eventuală tăcere să tragă un semnal de alarmă. Poți lăsa și celor de la cazare un contact, în cazul în care nu apari într-o seară și nu pot da de tine, să poată alerta acasă.
Când mergi în zone periculoase, asigură-te că cineva știe unde ești. De la sine înțeles, sub nicio formă nu pleca într-o țară străină fără o asigurare de sănătate bună. Chiar dacă nu obișnuiești să iei medicamente, e important să ai câteva la tine pentru situații de urgență. O mică trusă de prim ajutor poate își găsește loc în bagajul tău. Ia în calcul să faci și un curs de prim ajutor înainte de plecare. Nu uita că nu chiar toate locurile din lume sunt recomandate dacă ești singur, cum ar fi să faci drumeții în sălbăticie, în locuri aproape deloc populate. În cazul ăsta, nu-ți va folosi la nimic hârtiuța în care te prezinți și lași numere de telefon.
Tu să fii sănătos, toate celelalte puncte din articolul ăsta vin și pleacă.
Provocare: Probabil cea mai frumoasă și naturală provocare – dorul de casă. Nu cred că e călător care să nu îl simtă într-o formă sau alta, cu atât mai mult cei care călătoresc singuri. Și ce sentiment frumos! Chiar dacă, de multe ori, nu ne face să ne simțim bine, sentimentul este unul cât se poate de minunat. Călătoritul ne transformă în cetățeni ai lumii, dar rădăcinile ne sunt într-un singur loc în lumea asta și acolo vor rămâne mereu – acasă. Așadar, dorul de casă, e frumos, e natural, dar și dureros. Un prim pas în găsirea unei soluții la această provocare este să identifici sursa reală a dorului.
Eu văd 3 variante:
1. Dorul de casă este mai degrabă dorul de obișnuințe și reticența la schimbare, stresul, noutatea, lipsa siguranței, dezechilbrul care se produce de la baza piramidei lui Maslow, în momentul în care pleci solo în lume. Pentru că întreaga piramidă e zguduită din temelii!
2. Dorul de casă e punctual, îți e dor cu adevărat de oameni, de experiențe, de activități. Aia nu înseamnă că cele noi nu îți sunt pe plac, înseamnă doar că sunt ambele prezente, ca și când le-ai trăi pe amândouă.
3. Nu îți este neapărat dor de casă, cât îți dorești să pleci, să închei experiența asta care nu te mulțumește, care nu e ceea ce te-ai așteptat, ești obosit, stresat, cu nervii la pământ și nu îți dorești decât să mergi acasă. Nu e un moft, nu e o toană, știi că vrei acasă.
Soluții: Voi începe invers, cu soluția cea mai simplă.
Punctul 3 – simți că nu mai poți, nu mai vrei și ai nevoie să mergi acasă? Mergi acasă. Punct. Nu e o competiție, nu ai ceva de dovedit nimănui altcuiva în afară de tine. Gândește-te că ai fi putut nici măcar să nu încerci și toată viața să te gândești „ce ar fi fost dacă”. Acum știi răspunsul la întrebarea asta bântuitoare și te poți întoarce acasă. Nu te întorci învins, nu te-ai dat bătut, nu ai fost depășit de situație. Pur și simplu ai încercat, ai văzut, ai decis că nu a fost pentru tine. Sper să nu uiți nicicând că oamenii de pe canapea au cele mai multe păreri. Tu nu pentru ei trăiești. Așadar, dacă simți că nu mai poți, ia o pauză, încetinește pasul, dă-ți puțin timp să fii sigur că înțelegi cu adevărat ceea ce dorești și dacă simți că e momentul să te întorci, fă-o. Ai făcut deja mai mult decât majoritatea din jurul tău.
Punctul 2 – ți-e dor de prieteni, de familie, de locuri dar, în același timp te bucuri de oamenii și locurile noi. Probabil că acesta e cel mai fericit caz. Ai grijă de relația cu ce iubești de acasă. Recunosc, o temere imensă pe care am avut-o când am plecat cu bilet dus în America Latină este că voi pierde și oamenii ăia puțini și dragi de acasă. Nu doar că nu s-a întâmplat asta, dar simt că ne-am apropiat și mai mult și că mi-au fost alături de fiecare dată când am avut nevoie. Diferența foarte mare de fus orar a fost și ea o piedică dar, chiar și așa, găsim mereu portițe în care vorbim, ne scriem, îi simt acolo pentru mine și sper că și ei știu că sunt aici pentru ei.
Punctul 1 – e cel mai înșelător, dar și cel mai devastator. Cel puțin la început. Toată realitatea noastră se rearanjează într-o astfel de călătorie. Și, dacă într-un citybreak de câteva zile nu ai timp să observi asta, într-o călătorie mai lungă imposibil să nu o simți. E momentul în care vei simți cel mai tare puterea obișnuințelor. Respectiv, puterea lipsei lor. Și îți va lua ceva timp să conștientizezi ce îți lipsește și ce te dezechilibrează cu adevărat. E greu să ai obișnuințe când ești mereu pe drumuri, schimbi țări în fiecare lună și cazări în fiecare săptămămână. Totuși, eu mi-am promis mie că îmi păstrez câteva obișnuințe care îmi dau o stare de bine, orice ar fi.
Iar acestea sunt:
- beau o cafea sau două, exact cum îmi plac mie, chiar când mă trezesc și mă apuc de muncă (foarte devreme). Nu când deschide restaurantul, nu când se servește micul dejun etc. Provocarea aici este faptul că trebuie să găsesc mereu o cazare cu acces la bucătărie. Cum ajung într-un loc nou, mă duc la magazin, cumpăr lapte, cafea și zahăr. Fără excepție.
- mă spăl pe păr în fiecare zi, ca acasă. De 26 de ani am obiceiul ăsta (prost, ar spune unii, dar fiecare și le știe pe ale lui) de a mă spăla pe păr zilnic. Și de fiecare dată când o fac aici, mă amuz uitându-mă la sticla de șampon Clear pe care o folosesc și îmi spun că măcar voi avea un clear head, că clear mind chiar nu am de când sunt pe drumuri. Provocarea aici este faptul că în majoritatea pensiunilor nu este apă caldă așa că la început mă spălam mult mai rar. Are sens sau nu, psihic treaba asta mă afecta mult. După ce mă spăl pe păr parcă sunt alt om, sunt gata să cuceresc lumea, sunt gata să fac față provocărilor! Din nou, nu știu dacă are sens în exterior și nici nu trebuie. Tu înlocuiește nevoia mea cu orice ce îți dă ție o stare de cucerit lumea și nu renunța la ea!
- nu mă lipsesc de un colț verde, în nicio zi. Aleg o cazare cu terasă, cu copaci, cu geamuri mari, mă asigur că și în zilele în care nu mă mișc de la laptop 14 ore tot am parte de puțină natură. Și asta mă ajută enorm la starea de spirit.
- caut să mă plimb mai mult în fiecare zi să suplinesc mersul la sală și mersul constant pe munte
- nu este zi în care să nu vorbesc măcar cu o persoană importantă din viața mea
- scriu în fiecare zi
- fac un curs on-line de spaniolă în fiecare zi (bine, asta e obișnuință nouă)
Lucruri mici, dar care mă ajută să mă echilibrez și să îmi dau seama ce îmi lipsește de fapt. Se spune că suntem suma obișnuințelor noastre. Simt asta atât de puternic aici, în fiecare zi.
Aleg să trag linie sub aceste câteva provocări, ele fiind cele despre care am primit cele mai multe întrebări/ remarci. Dar, ca în orice lucru nou, ele sunt mult mai multe. Spre exemplu în niciun alt context din viața mea nu am avut atât de multe momente de anxietate și panică, majoritatea datorate singurătății și noutății.
Ești one (wo)man-show în absolut tot ce faci!
Dar, în același timp, ești mai liber decât vei fi vreodată. Am realizat că despărțirea de casă nu m-a afectat nici un sfert cât mă afectează despărțirea de diverși oameni pe care îi întâlnesc în parcursul meu. Da, despărțirile sunt grele în general, dar aici capătă proporții, uneori, monstruoase. Conexiunile cu oamenii sunt mult mai puternice atunci când călătorești solo decât atunci când ești însoțit. Sunt multe lucruri care îți alcătuiesc noua realitate.
Cu cât te apropii mai mult de ceea ce ești tu, cu atât îți va fi mai simplu, asta îți promit.
Dragă exploratorule,
Dacă ai ajuns cu lectura până aici, cel mai probabil că subiectul este unul de interes pentru tine. Eu cred cu tărie că fiecare dintre noi ar trebui să încerce măcar o dată în viață o experiență solo. Chiar și într-o destinație foarte aproape de casă, cum a fost în cazul meu Belgia. Nu trebuie să fie neapărat rezultatul faptului că nu ai cu cine să călătorești ci pur și simplu dorința de a-ți fi mai bine cu tine, de a te înțelege, de a te accepta așa cum ești, dar de a-i înțelege și pe alții, în interacțiunea cu tine. Am fost adeseori întrebată „dar ție nu ți-e frică?”. Ba da, mi-e foarte frică! Dar nu mi-e frică de hoți și pericole externe. Nu mi-e frică de toate prostiile pe care le citesc pe internet! Mi-e frică de mine, de reacțiile mele, de deciziile mele, de nesiguranțele mele. Dar curajul nu are legătură cu lipsa fricii. Dacă ai întrebări sau crezi că ceva din experiența mea ar putea ajuta, nu ezita să îmi scrii.
Lasă frica la o parte!
Curaj să acționezi, chiar și însoțit de frică.
Cu drag,
Un explorator, fricos ca și tine
(și cățelul neînfricat din dotare)
