Dragă partener de călătorie,
Știu că e impropriu să spun că în aceste aproape 8 luni de când a început călătoria mea prin lume am fost singură, fiindcă nu, chiar nu a fost așa. Am fost mereu alături de Joy, pentru care, nu mă îndoiesc, tranziția asta a fost chiar și mai dificilă decât pentru mine, am fost alături de tine, care ne-ai scris și încurajat de fiecare dată, de acei prieteni de acasă care au decis să ne rămână aproape chiar dacă fizic am plecat atât de departe și am fost alături de toți oamenii minunați pe care i-am întâlnit în cele 8 țări pe care le-am parcurs până acum. Mai presus de toate, am fost alături de mine, cum nu rețin să mai fi fost vreodată în 37 de ani, am fost alături de mine la bine și la greu, în fața atât de multor provocări, posibilități, alegeri, pericole, culturi diferite, temeri, neîncrederi, șanse și neșanse, m-am asigurat că nu mă voi lăsa singură niciodată, realizând cât de mult risc, altfel, să mă pierd cu totul în lumea asta mare.
Chiar și așa, deși aparent deloc singură, au fost 8 luni de o singurătate profundă, dureroasă, mistuitoare, o singurătate care a reușit să anuleze într-o foarte mare măsură bucuria lucrurilor văzute, făcute și a reușitelor. Uneori mă gândesc că atunci când voi reveni la un „acasă”, pe canapeaua mea (oricare ar fi aceea), cu un pahar de vin și cu prietenii alături și voi povesti despre experiența asta, voi reuși să mă bucur de ea și să realizez că ce am făcut nu a fost și nu este deloc puțin lucru. Mi-am spus că dacă voi încetini când și când pasul și îmi voi lua răgaz aici să învăț să mă bucur de ce trăiesc, aici, în sânul lumii mari, poate voi reuși. Momentele de răgaz, însă, nu au făcut decât să adâncească conștientizarea unei singurătăți nedorite.
De ani de zile prietenii îmi spun că ei nu înțeleg cum pot trăi mereu cu bagajul la ușa casei, nu desfac unul, că împachetez altul. Iar eu le răspundeam mereu că aș putea face asta toată viața. Ce am reușit să înțeleg doar o dată cu această plecare este faptul că da, chiar cred că aș putea face asta toată viața, însă echilibrul îmi este dat de acea „ușă a casei” la care fac și desfac bagaje. Iar acasă poate fi un loc, ori un om. Când acasă lipsește cu desăvârșire, dă naștere unui cerc vicios de dezechilibre. Cel puțin așa a fost în cazul meu. Cu alte cuvinte, realizez pe zi ce trece că eu nu sunt și nu doresc să devin un nomad. Eu sunt un călător. Diferența dintre cei doi este nevoia unui acasă.
Scriu acest articol în ajun de Crăciun, singură, într-o căbănuță superbă înconjurată de natură. Stau pe prispă pe un balansoar și în copacii din fața mea sunt păsări mari, care cântă. Bate foarte tare vântul și mai alungă țânțarii. Joy aleargă prin grădina de câteva hectare cu cei 2 câini de la cazare. Suntem pe o insulă din Nicaragua, care cred că este unică în lume. Este în formă de 8, fiecare buclă a acelui 8 fiind un vulcan, ambii activi – Maderas și Conception. Incapacitatea de a mă decide ce vreau să fac de Crăciun, sărbătoare care pe mine mă îngrozește în aceeași manieră în care pe alții îi fericește, a dus la faptul că nu am mai găsit nimic să rezerv pe nicăieri. Nu ceva drăguț, liniștit, cu preț cât de cât accesibil, așa cum doream, pe această insulă.
Cu o zi înainte de ajun am schimbat 2-3 vorbe cu un tip care se juca cu Joy, atunci îl cunoscusem. Din Germania. A locuit 2 ani pe insula Ometepe, din Nicaragua, unde doream eu să vin. Rapid a sunat pe cineva care avea cabanele astea în pădure + bonus o super piscină și care a decis să nu lase cabanele de sărbători în circuit turistic, fiindcă doreau liniște de sărbători. Acum sunt la ei. Aseară, la masa de Crăciun au fost ei, familia, 2-3 prieteni și eu. Nu m-am simțit rău, nu m-am simțit grozav. Cred că a fost cum putea să fie mai bine în contextul actual. Lucrurile se așează mereu într-un fel sau altul, știam și înainte asta, dar cele 8 luni au venit ca o confirmare pentru atât de multe alte realități, pe care le știam, le conștientizam, dar nu le trăisem puternic precum un fier roșu pe pielea mea. Sunt recunoscătoare că am găsit tăria să le aștern pe hârtie și și mai recunoscătoare dacă vor ajunge la tine.
PS: În cazul în care ești prima dată pe acest blog, noi suntem Swit Rocs și Joy, două fete din Brașov, care au plecat la începutul lunii mai spre America Latină, doar cu bilet dus. Poți citi mai multe despre cum a început călătoria noastră, în acest articol. Am început în America de Sud, iar prima destinație a fost Brazilia, au urmat Peru și Columbia, după care ne-am mutat în America Centrală: Guatemala, Belize, Honduras, El Salvador, iar acum te salutăm din Nicaragua. Îți mulțumim că ai decis să ni te alături!
Nu am crescut într-o familie care să mă învețe să gestionez situațiile nedorite, ci mai degrabă să le ascund sub preș, să mă prefac uimită când altcineva se împiedică de preș și scoate un colț din ele la iveală, ba chiar jignită dacă mă mai și întreabă cum au ajuns acolo. De unde să știu eu, nu sunt ale mele! Din păcate, nu este unul dintre lucrurile pe care le-am îmbunătățit simțitor în viața de adult, poate doar am învățat să fug mai rapid de situațiile astea. Mi-a luat destul de mult timp să realizez că, în timp ce eu mă mândream cu pasul meu tot mai iute, problemele iuțeau și ele pasul. Uneori mi-o luau înainte și mă așteptau, triumfătoare, la linia de finiș. Tot călătoriile solo m-au ajutat să înțeleg treaba asta.
Am început să călătoresc singură, cu ceva ani în urmă, nu pentru că doream să văd lumea cu orice preț, ci pentru că nu mai doream să fiu singură. Paradoxal, nu? Așadar, când se apropia un moment important pentru mine, poate ziua mea sau Crăciunul și realizam că sunt șanse să îl petrec singură, cumpăram un bilet de avion și plecam. A fost de fiecare dată o fugă frumoasă, aș minți să spun că nu au fost și lucruri care m-au bucurat, care m-au ajutat să cresc, am descoperit colțuri minunate de lume și am cunoscut oameni care m-au îmbogățit. Dar, la fiecare final de zi, singurătatea mă aștepta cuminte pe partea ei de pat și îmi amintea că, oricât de tare fug, ea poate fugi mai tare. Desigur, îi întorceam spatele, stingeam lumina și mă puneam la somn. Iar lucrul ăsta nu l-am trăit doar singură, ci, uneori, înconjurată de oameni care mă făceau să mă simt sigură.
Da, plecarea mea de acum 8 luni a fost, printre altele, o fugă de singurătate. Am știut-o foarte clar de atunci, o simt în fiecare zi. Poate te regăsești și tu aici. De fapt, sunt sigură că o faci. Nu trebuie să fugi până la celălalt capăt al lumii ca să descoperi asta. „De ce ți-e frică nu scapi”, îmi spunea mereu bunica. Eu cred că poți scăpa, dacă te pui cu frica la masă, în loc să alergi bezmetic în jurul mesei. Sunt convinsă că și tu ai frici, mai mici sau mai mari, care scurtează viața din zilele tale. Curajul nu înseamnă absența fricii, ci încercarea de a trăi viața frumos chiar și cu fricile pe care le avem.
Ție de ce îți este frică? Tu de ce te ascunzi? Ce pui constant sub preș? Cu ce te minți că mâine va fi mai bine și apoi trântești ușa și fugi? Ce vine constant cu tine la somn deși nu îi dorești compania? Sunt sigură că viața noastră ar fi mai bună și mai blândă dacă ne-am face curaj să vorbim deschis cu fricile noastre. Eu și frica mea vom petrece Crăciunul singure, la piscină. Voi pune un pahar de vin și pentru ea la masă.
Am început cu stângul această călătorie încercând să fiu altceva decât sunt. Nu a fost ceva intenționat, m-am gândit că așa trebuie, așa va veni de la sine oricum, eu doar ajut un pic. Cu ani în urmă eram în Asia, într-o călătorie de vreo 3 săptămâni cu prietena mea cea mai bună, cu totul bine organizat și pus la punct, așa cum îmi este felul. Pentru că acesta chiar îmi este felul. Și întâlneam o grămadă de persoane cu ani sabatici, care nu aveau planuri, trăiau într-o manieră zen, azi erau aici, mâine puteau fi tot aici sau peste alte 3 continente.
Mi-am zis că așa se face, așa trebuie, atunci când pleci ca mine pe perioadă nedeterminată, așa e normal. Să go with the flow, să lași universul să te surprindă, să nu ai planuri, să nu știi ce îți aduce ziua de mâine. Asta e o mare prostie. Una dintre cele mai mari pe care le-am făcut în călătoria asta. Treaba asta nu are legătură cu tipul de călătorie, ci cu felul tău de a fi. Poți fi super planificat într-un citybreak de 2 zile sau super zen. Valabil și pentru o călătorie de o lună sau pe perioadă nedeterminată. Nu tipul de călătorie definește felul tău de a fi, ci invers. Până să înțeleg treaba asta, intrasem deja în prima perioadă cruntă de depresie. Eram în a 3-a țară, în Columbia.
Am rupt multe bucăți din mine în experiența asta, ca să mă potrivesc stilului de nomad – nu e nicio problemă că nu știi unde vei dormi mâine, universul va rezolva; nu am nicio problemă să port aceleași haine 3-4 zile sau să umblu dezlânată prin lumea sau prin lumea mea; nu e important unde dorm, nu e important ce/ dacă mănânc. Ba da, toate lucrurile astea s-au dovedit a fi foarte importante și, în timp, m-au afectat. Forțându-mă să trăiesc așa, de pe azi pe mâine, în stil nomad, mi-a adus doar neajunsuri. Cel mai important a fost lipsa unui sens, a unei mize, a unui motiv pentru care să mă trezesc dimineața.
Sunt omul care planifică, omul care are listuțe pentru listuțe și care adoră să le bifeze. Faptul că m-am forțat să fiu altfel nu m-a ajutat deloc. Pe lângă stările acute de depresie care veneau și plecau, am ratat să face multe lucruri frumoase și interesante, pentru că nu mă documentasem, aproape nu mai îmi păsa ce fac într-un anume loc, am avut numeroase probleme cu documentele pentru Joy pentru că, neștiind ce voi face, le lăsam pe ultima clipă, am plătit o grămadă de bani aiurea la cazări pentru că le rezervam de azi pe mâine sau de azi pe azi, am fost mult mai neproductivă la muncă așa că ajungeam să lucrez și câte 2 săptămâni fără să scot nasul de la cazare; nu munceam mult, munceam prost. Iar acesta nu este singurul exemplu de rupt bucăți din mine pentru a mă potrivi în ceva ce credeam eu că e stilul de viață pe care trebuie să îl adopt.Este probabil și unul dintre principalele motive pentru care nu m-am bucurat cu adevărat de experiența asta. Pentru că nu am trăit-o eu, ci o variantă a mea care nu este reală.
Tu de câte ori lași bucăți din tine în locuri și situații care nu ți se potrivesc, dar te străduiești să te mulezi după un șablon? Cum faci apoi să te recompui? De fapt, o mai faci? Voi folosi aceste zile libere pe care mi le-am luat nu doar pentru a ciocni câteva pahare de vin cu singurătatea, dar și pentru a face un plan concret pentru perioada următoare. Cu liste și bife și motive de trezit dimineața.
Nu cred că mi se putea întâmpla ceva care să sublinieze mai mult importanța obiceiurilor decât această călătorie. Cu bune și rele, noi suntem suma obiceiurilor noastre, iar lipsa lor poate produce dezechilibre majore. Fiind în permanență dornică să folosesc 99% din timp pentru muncă și vizitat, mi-am dat seama că nu am lăsat loc deloc în programul pentru obiceiuri. Și mă refer la cele mai mici și banale, cum ar fi citit câteva pagini dintr-o carte (de plăcere, fără vreun scop), urmărit un curs pe o temă de interes, cafeaua de dimineață fără presiunea muncii, poveștile la telefon cu prietenii, gătit, mers la sală, chiar și dormit măcar 6-7 ore. Le-am enumerat pe cele pe care le-aș fi putut înfăptui cu ușurință și aici, dar nu am făcut-o, că dacă le adaug și pe cele de acasă, care fizic, sunt imposibil de realizat aici, îmi dau seama că rămân cu totul dezgolită de mine.
Mi-a luat ceva timp să realizez că am nevoie de măcar câteva obiceiuri de orice fel ca să nu mă prăbușesc de tot. De atunci, nu mai rezerv nicio cazare fără să mă asigur că am un fierbător de apă să îmi fac cafea la 5 dimineața cum îmi place mie. Nu mai rezerv cazări fără un colț de natură. Nu mă duc la somn fără să fac câteva exerciții de spaniolă pe Duolingo. Sunt lucruri mici, dar îmi oferă un cadru familiar. Nu contează cât sens au obiceiurile, cât de profunde sau superficiale sunt, sunt alte tale, te definesc și te alcătuiesc!
Cred că greșeala majoră pe care am făcut-o a fost să compar călătoria asta cu una dintre escapadele mele de câteva zile prin Europa. Sau să cred că pot trăi astfel pe perioadă nederminată. Ori că îmi doresc asta. Da, acolo, preț de 3-4 zile era perfect în regulă să dorm într-un hostel cu alți 20 în cameră, să vizitez de la 5 dimineața până la 11-12 noaptea și să dorm 4 ore, să mănânc toată ziua câte un croissant cu salam din supermarket, ca să fac economie. Am reușit astfel să vizitez multe locuri cu un buget foarte mic. De asemenea, lipsa obiceiurilor pentru 2-3 zile chiar nu era o problemă. A fost distractiv, ușor, nu am simțit că fac eforturi mari. Însă apoi mă întorceam acasă, unde îmi încărcam bateriile rapid și eram gata pentru următarea călătorie.
De asemenea, nu aveam stilul acesta de viață lucrând aprope nonstop ca aici, eram în vacanță și asta îmi era singura grijă. Cum socoteala de acasă (o să trăiesc prin lume cum trăiam în city break-urile de 2 zile!) nu s-a potrivit cu cea din târg, asta a dus la dezechilibre și de ordin financiar și mi-am dat seama că am nevoie să câștig mult mai mult decât îmi imaginam pentru a supraviețui aici. De asemenea, nu am realizat câte cheltuieli extra va aduce călătoria cu un cățel. Cu cât nevoia de a câștiga pentru a supraviețui (nu pentru mofturi) a devenit mai stringentă, cu atât ea a înlocuit și cele câteva puține obiceiuri pe care le aveam pentru mine.
Oare tu te-ai gândit vreodată câte lucruri dintre cele pe care le faci practic fără să îți dai seama că le faci te definesc? Că ele sunt mai importante pentru sănătatea ta fizică și mentală decât îți imaginezi acum, când le ai, fără efort? Am cunoscut câteva persoane în călătoria asta care erau de multă vreme pe drum, unii lucrau, alții doar călătoreau, unii pe buget, alții mai relaxat, unii mai planificat, alții mai de azi pe mâine, totuși am simțit că sunt mai echilibrați decât mine. Și asta pentru că au știut să își integreze obiceiurile în călătoria asta.
A fost nevoie să vorbesc cu destule persoane întâlnite pe drum până să pot recunoaște un lucru față de mine – unul dintre motivele pentru care am plecat așa, fără niciun plan în călătoria asta, este acela că știam sigur că voi da greș și voi reveni rapid în țară, implicit, nu avea sens să îmi bat capul cu un plan pe, să zicem, 6 luni. Cu alte cuvinte, eu nu am plecat ca să reușesc, am plecat ca să îmi dovedesc că am încercat, am eșuat și îmi pot vedea liniștită de viață mai departe, știind că nu sunt în stare. De fapt, momentul în care am acceptat că cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla este ca în 2-3 săptămâni să îmi iau un bilet de avion retur a fost și momentul în care am decis să plec, am renunțat la chirie, mi-am dus lucrurile în beciurile prietenilor, mi-am lăsat mașina etc. Acțiunile mele au fost toate setate cât se poate de onest pentru o călătorie pe perioadă nedeterminată, dar eu am plecat cu gândul sigur al eșecului și al unei reveniri foarte rapide.
M-am uitat în urmă la câteva momente cheie din viața mea și toate, dar TOATE chiar mi-au venit în minte au avut la bază același raționament – voi încerca să fac acel lucru pentru a-mi dovedi că nu sunt în stare, că nu sunt suficient de bună, inteligentă, capabilă etc. și apoi mi-l scot din minte. Era ca un fel de târg cu creierul meu – eu fac ce îmi ceri, tu vezi că nu sunt în stare și apoi mă lași în pace. Implicit, puneam efort minim în acele încercări. Nu pot să nu mă gândesc ce parcurs ar fi avut viața mea dacă aș fi făcut acele lucruri cu încredere în mine...
De când mă știu, teama de-a dreptul morbidă de vorbit în public m-a pus în situații tare urâte. Când am ajuns aproape întâmplător la o ședință a unui club de vorbit în public, cei de acolo au încercat să mă convingă să dau o șansă și să îmi explice că acolo poți crește indiferent cât de slab ești la început. Cu riscul de a avea o sală de oameni care să își bată joc de mine, am acceptat să intru pentru scurt timp în club, nu cu dorința de a mă îmbunătăți, ci de a le dovedi lor că se înșeală, că ba da, chiar poate exista cineva atât de groaznic ca și mine. În mai puțin de un an câștigam primul meu concurs național de vorbit în public, au urmat alte concursuri naționale și internaționale la care am participat și de acolo mi s-a deschis calea spre oportunități extraordinare. În mod cert, eu datorez ceea ce sunt azi nu școlilor, ci acestui club.
Am fost mereu convinsă că eu sunt făcută să fiu angajat, că spiritul meu antreprenorial este zero. Pentru a mă convinge, cu destul de mulți ani în urmă, m-am înscris la un curs, „Tineri antreprenori de succes”, cu singurul scop de a-mi scoate din cap ideea unui posibil business personal. În urma cursului, un număr mic de persoane, la nivel național, urma să primească finanțare pentru un plan de afaceri. Cu efort minim din partea mea și printre mii de alți candidați, am fost una dintre câștigătoare. Așa a luat naștere rockoteca Swit Rocs Lounge, cu mulți ani în urmă (care nu, nu există fizic).
Prima călătorie solo pe care am făcut-o a fost în Belgia, în urmă cu, cred, 7 ani, iar motivul pentru care am făcut-o a fost ca să îmi dovedesc că o persoană atât de dependentă cum sunt eu nu va știi să se descurce singură. De atunci am făcut zeci de călătorii singură și m-am descrucat în sute și mii de situații pe care înainte nici nu le-aș fi imaginat.
Am intrat la facultatea la careau vrut ai mei, iar eu nu. Chiar ei m-au sfătuit să încerc la cea la care îmi doream eu, oricum nu o să reușesc, măcar să mi-o scot din minte. Cu gândul ăsta am încercat și, bineînțeles, am intrat.
La masterat făceam cursuri de chineză de câteva luni și am auzit de o bursă de un an în China, mi s-a părut atât de interesant și totuși atât de imposibil. Erau 2 burse pe țară și sute, poate mii de doritori. Eu am primit una dintre cele 2 burse. Că nu am acceptat-o, fiind sigură că nu mă voi descurca acolo, asta e altă poveste. Aș putea scrie o carte despre reușitele mele, mai mici sau mai mari și motorul lor – faptul că nu pot, nu sunt în stare, nu e pentru mine.
Călătoria asta m-a făcut să mă gândesc câte lucruri pe care le-am făcut la nivel ok, mediocru și le-am demarat cu ajutorul acestui motor se puteau transforma în adevărate comori și direcții în viață, dacă le făceam cu o altă setare mentală. Similar punctului 1 de mai sus, credințele astea limitative din copilărie îți pot ruina cu ușurință acțiunile dacă nu știi să le pui la locul lor. Plecarea în călătoria asta m-a ajutat să realizez că „nu știu/ nu pot/ nu e pentru mine dar ok, hai să fac să vezi ce prost fac!” îmi guvernează majoritatea deciziilor, iar faptul că totuși reușesc e un mic beneficiu, infim, totuși, față de marele deserviciu pe care o astfel de setare mentală mi-l oferă.
PS. Prima mea carte, „HAIHUI cu Joy în România” a luat naștere din același raționament iar acum este în sute dintre casele voastre...
A fost o perioadă, cu destul de mulți ani în urmă, când îmi spuneam zilnic că voi pleca undeva în lume pe termen lung. La vremea aceea aveam un job fulltime și nu imaginam că vreodată va fi altfel, deci visul meu părea imposibil. Similar, mereu am câștigat puțin, îmi era imposibil să pun bani deoparte, cel puțin nu câți aveam nevoie pentru un asemenea demers. Plus de asta, am simțit mereu că nu aș putea pleca și lăsa-o singură pe bunica mea care m-a crescut și care era foarte bolnavă și singură, deși ea mă încuraja să o fac. Însă, mai presus de toate, a fost faptul că renunțam cu ușurință la visul meu când începeam o relație. Pentru mine, dorința de a avea o relație funcțională a fost mereu mai importantă decât orice altceva. Și exact așa este și astăzi. Probabil tocmai de aceea am reușit să pun foarte multă presiune pe relații și pe oameni care, deși buni, frumoși, dragi, nu erau pentru mine.
Anii au trecut, visul de a călători singură prin lume s-a diminuat, cum s-au diminuat multe din lucrurile care veneau însoțite de „singură”. Totuși, cum contextul din viața mea s-a schimbat și el, nu mai eram angajată, puteam lucra de oriunde din lume, bunica nu mai era, relație nu mai aveam, a părut mai simplu să accept un „next best thing” – plecare în lume – și să decid că „the best thing” – o relație simplă și funcțională – nu e pentru mine. De fapt, această decizie este o sumă a primelor 4 puncte de mai sus, care toate au la bază modele cum nu se poate mai disfuncționale din copilărie.
Am dat aici exemplul cel mai important pentru mine, dar am reușit să conștientizez multe altele similare, cu același raționament: lucrul X, care este cel mai important pentru mine simt că este greu de înfăptuit, așa că mă voi ocupa de Y, care este bun și el, okish, chiar dacă în felul ăsta nu fac decât să mă depărtez și mai tare de ceea ce îmi doresc cel mai mult. Probabil acestea este unul dintre motivele pentru care, de multe ori, lucrurile ni se întâmplă – pentru că nu le facem noi să se întâmple.
Cred foarte mult în capacitatea oamenilor de a se schimba. Dacă își doresc, desigur. Dar mai cred și că avem o structură de bază unde nu putem interveni prea mult, oricât ne-am dori. Și că este bine că este așa. Cineva mi-a dat un sfat, cu mulți ani în urmă care m-a ghidat frumos în diverse tipuri de relații: „Încearcă să descoperi la un om important pentru tine care este cel mai deranjant lucru pe care îl face și care te scoate din sărite și de care vezi că nu se poate debarasa. Dacă poți accepta acel lucru fără reproșuri, fără așteptări, fără frustrări, doar să accepți că este parte din el, vei putea gestiona orice altceva din relația respectivă.” Și viața mi-a dovedit în numeroase cazuri că așa este.
M-am gândit la mine și la relația cu mine. Care e acel lucru, cel mai supărător pentru cei din jur și care pare de neschimbat la mine. Nu a fost nevoie să mă gândesc foarte mult, numeroase relații personale și profesionale au avut de suferit din cauza lui – este nevoia mea de control și inflexibilitatea care derivă din ea. Sunt oameni care încearcă să dețină controlul din frică, sunt oameni care încearcă să dețină controlul pentru că se poziționează superior asupra celorlalți și sunt cei care încearcă să dețină controlul pentru că, de fapt, nu au avut niciodată control asupra a nimic. Fac parte din a 3-a categorie și duc o luptă cu mine de ani de zile să liniștesc nevoia asta obsesivă ca lucrurile să fie și să meargă exact după voia mea, nevoie de care am devenit mai conștientă doar în ultimii ani. Multe relații de diverse tipuri au avut de suferit și am pierdut mulți oameni din cauza acestui lucru.
Nu am crezut că voi putea gestiona vreodată asta. Mecanismul de apărare care se declanșează când ceva merge altfel decât planificat o ia aproape fără excepție înaintea deciziilor mele raționale și mă aruncă într-un vârtej în care trag tot ce prind. Așa cum corpul nostru generează, mai mult sau mai puțin, aceeași cantitate de cortizol și adrenalină fie că cineva ne pune pistolul la tâmplă fie că ne agităm să prindem autobuzul, tot așa reacțiile mele când ceva îmi scapă de sub control sunt aproximativ similare, fie că sunt concediată de la un loc de muncă iar eu am rate la o casă, fie că planurile de a ieși la un concert sunt modificate. Iar apoi, treaba asta degenerează în varii forme. Suntem mulți aici, până la urmă ne atragem unii pe alții, sigur vă regăsiți și câțiva dintre voi.
Ei bine, călătoria asta mi-a temperat nevoia de control într-un fel la care nu mă așteptam și nici nu visam. Am realizat din start că, de data asta, chiar nu dețin controlul asupra a nimic, că oricât mă pregătesc în avans, experiența asta, de a pleca cu bilet dus pe un continent pe care nu mai fuseseși niciodată, fără un plan și cu un câine după tine, e ceva total nou, nu am cum să mă pregătesc pentru ea cât să dețin controlul. S-au întâmplat în 8 luni lucruri cât în 8 ani și toate au fost pe lângă linia mea de control. Două conștientizări au fost cele care mi-au permis să slăbesc frâiele controlului și, sper din suflet, să mă întorc cu ele acasă. Sunt convinsă că mă vor ajuta să îmi îmbunătățesc mult stilul de viață și relațiile cu ceilalți.
Primul lucru a fost acela că am avut ocazia să văd în numeroase rânduri cum universul lucrează pentru mine. Nu fac parte dintre misticii care își așteaptă karma divină în timp ce își trec piciorul pe după gât și lansează mantre în univers. Nicidecum. Pur și simplu am observat cum de foarte multe ori, ceea ce am fost nevoită să aleg s-a dovedit a fi mult mai bine decât ceea ce doream eu. Cred tot mai mult că universul are capacitatea de a cerne deciziile și alegerile și o face în favoarea noastră.
Al doilea lucru este empatia. Primele săptămâni au fost o furie continuă la adresa oamenilor care nu mă primeau cu Joy la cazări, în autobuze, în taxi-uri, în parcuri naționale. Nu îmi păsa mie de regulile lor, câinele meu e bun și cuminte și educat iar tu ești un prost! Transformam fiecare eșec/ refuz într-o suită de discuții și plângeri și povești și mesaje interminabile pe care le lăsam prietenilor și topicuri de discuție cu străinii care îmi arătau empatie, văzând ce bine crescută e Joy.
Empatie. Mi-a luat ceva să ajung la ea. Să mă pun în locul omului care îmi refuză ceva. Să îl ascult. Să îi înțeleg experiențele anterioare și fricile. Dar, mai presus de toate, să accept că ele nu au legătură cu mine și cu Joy, că el nu îmi spune că lucrurile ar fi altfel decât le-am descris eu, ci doar că anumite rețineri și experiențe de-ale lui îl pun în imposibilitatea de a-mi da ce cer. Am realizat că am nevoie să găsesc un canal de comunicare cu mine, înainte să îl găsesc cu ceilalți așa că, înainte de fiecare moment care ar putea merge prost, am o discuție cu mine – Ce fac dacă...? Ce opțiune am în cazul în care...? Cât este în regulă să insist dacă primesc un refuz? Poate părea o joacă de copii și până la urmă asta fac cu copilul din mine mereu lipsit de control – îl pun într-o situație nedorită înainte să se întâmple și, fără o presiune reală, luăm o decizie împreună.
Simularea asta m-a ajutat extraordinar în ultimele luni. Nu doar că mi-a oferit un soi de relaxare, știind că un refuz nu este sfârșitul lumii, dar și o siguranță în a aborda problema dorită. De cele mai multe ori, răspunsul a fost pozitiv. Iar când nu, am apelat rapid la empatie și am zâmbit universului, știind că el mi-a trimis refuzul ăla cu un scop. Ce ușurare să mai slăbești frâiele nevoii de control!
Dacă aveam idee câte piedici voi întâmpina în călătoria asta încă din primele zile, în mod absolut cert nu mai plecam nicăieri! Eu mi-am făcut o listuță mentală de lucruri la care să am grijă din punct de vedere siguranță pentru că, nu-i așa, zbârnâie internetul de cât de periculoasă e America Latină.
Nici nu a fost nevoie să ajung acolo să bubuie totul. Am pierdut avionul de conexiune chiar la plecare, mi-au pierdut-o pe Joy prin aeroport, mi-au pierdut bagajele, mi s-au clonat 2 carduri din 4 în prima zi în Brazilia, urmând, mai târziu și celelalte 2 (da, eu nu am niciun card funcțional în ziua de azi), m-a dus Google Maps prin favele, ne-au dat afară de la prima cazare, totul a venit tăvălug și nu avea legătură cu nimic din ce mă pregătisem eu.
Acasă m-aș fi ascuns în bârlog de care dintre probleme puteam și pe restul de dezbăteam la o bere, 2, 3, 5 cu prietenii, până fie dispăreau, fie le transformam în ceva mult mai monstruos decât erau de fapt.
Călătoria asta nu a venit cu opțiunile astea, nu aveam timpi morți pentru luat decizii și nici buffere de respiro. Aici iau deciziile pe loc, exact în momentul în care apare nevoia. Uneori le iau pe cele bune, alte ori le iau pe cele care am considerat că sunt bune. E incredibil cât de capabili suntem să facem tot ce ne propunem (și ce nu ne propunem) când nu ne mai lăsăm portițe pe care să fugim de responsabilități. Îmi amintesc cât de mult întorceam o decizie pe toate părțile acasă și apoi, după ce era luată, o mai întorceam niște zile (săptămâni, luni) și mă întrebam „dar oare nu mai bine era dacă...?”. Aici decizia e luată, acceptată, asumată, cu ea merg mai departe. Maxim câteva minute pe drum dacă mai întorc capul și privesc la cealaltă opțiune, dar apoi gata, privesc doar în direcția deciziei luate.
Suntem mai puternici decât ne imaginăm!
8. Am trăit în momentul prezent cum nu am trăit niciodată până acum
Dacă e să rămân cu un lucru din această experință, acesta e – am fost mai prezentă în viața mea în 8 luni decât în 37 de ani în total. Mi-am derulat zile și ani prin fața ochilor. Mi-am petrecut majoritatea timpului din viață gândindu-mă la trecut sau făcând planuri pentru viitor. Plănuiam cu săptămânile o vacanță și când ajungeam în vacanța mult visată, începeam să fac planuri pentru următoarea. Ajungeam acasă și atunci începeam să înțeleg ceva din concediul ce tocmai trecuse. Se întâmpla ceva frumos, mă gândeam cum voi scrie despre asta. Se întâmpla ceva urât/ rău, mă gândeam doar cum voi povesti prietenilor despre asta. Așteptam cu nerăbdare un concert și când venea, stăteam pe telefon. Exemple de felul ăsta mi-au umplut, practic, viața.
Am trăit intens trecuturi și momente din viitor, dar în prezentul meu am fost absentă mereu.
Atât de puternic și real m-a lovit experiența plecării în lume cu Joy fix în față, că am înțeles rapid că a fi prezentă în prezent este, în primul rând, un exercițiu de supraviețuire. Am nevoie să fiu aici și acum. Am nevoie să rezolv probleme exact când apar, trebuie să mă bucur de concertul ăla, de drumul ăla cu autobuzul, de berea aia fix atunci, apoi emoția se pierde. Nu mai ajung acasă pe canapeaua mea să reiau experiențele, totul se petrece într-un ritm amețitor, e acum, în prezent sau (aproape) niciodată. Nu mai pot sta pe telefon când ies la o bere cu un prieten, pentru că șansele sunt maxime să nu mai revăd a doua oară în viață omul ăla. Nu mai pot sta să îmi plâng de milă pentru întâmplări și neșanse, lipsa acțiunii va spori aproape instant starea rea și mă va dezechilibra încă și mai tare.
Nu am fost capabilă absolut niciodată să fiu atât de prezentă în viața mea, cum sunt de 8 luni. Și probabil acestei realizări se datorează și capacitatea de a înțelege toate lucrurile pe care le-am scris în acest articol. E incredibil cât de mult timp din viață ni-l petrecem prinși între amintirea trecutului și proiecțiile despre viitor. Dacă ar fi să faci o medie a timpului petrecut în trecut, prezent, viitor anul ăsta, cât ar merge la prezent? Dar așa, sincer sincer, că tot ție îți furi căciula dacă nu recunoști.
Dragă partener de călătorie,
Sunt recunoscătoare pentru că am găsit tăria de a pune lucrurile astea pe hârtie și și mai recunoscătoare pentru că tu ești parte din ele. Sunt conștientă că deciziile, schimbarea, totul este la mine, așa cum totul este la tine, în povestea ta. Toată experiența asta a fost și este profund emoțională, dar a început să așeze câteva piese și în puzzle-ul mai rațional al felului în care fac lucrurile. Pentru că eu le fac, nu mi se întâmplă.
Am primit de-a lungul timpului atât de multe mesaje minunate (și alte câteva mai puțin minunate, dar nu despre ele este vorba aici), pline de sprijin și încurajare care au venit mereu când aveam mai mare nevoie de ele. Am decis să scriu și să postez acest articol în semn de respect și drag pentru toți cei care ați fost alături de noi în experiența asta. Postările în Social Media au și ele rolul lor, nu vreau să spun că sunt false, ci doar că prefer să aleg momentele cu zâmbet larg, cu culoare, dinamică și entuziasm, chiar dacă un astfel de moment poate e înconjurat de 100 altele care sunt total opuse.
Prin Social Media nu cunoaștem oameni, cunoaștem, cel mult imagini. Cu ajutorul acestui articol am vrut doar să deschid puțin mai mult ușa către omul din mine și cine dorește să intre o poate face, cine dorește să rămână la ușă, este, de asemenea, binevenit să o facă. Sunt conștientă de faptul că această căutare prin lume nu mă va duce direct unde visez, dar mă va ajuta să înțeleg de ce drumul spre visul meu este atât de împiedicat. Pentru că de fiecare dată când cineva mă întreabă „care e locul tău în lume?”, eu știu prea bine că locul meu e un Om cu rulotă și cățel, sau cu canapea și Netflix, sau poate cu de niciunele, un Om pe care nu l-am cunoscut încă, iar odată ce asta se va întâmpla, întreaga lume va deveni locul meu. Al nostru.
Cu drag,
Partenerele tale de călătorie, Roxi & Joy
Dragă, Swit Rocs,
Îmi place atât de mult ce ai spus, cât de mult te-ai putut deschide și cât de sinceră ai fost cu noi, cititorii și urmăritorii tăi. Mă bucur atât de mult când văd oameni care au curajul să spună “nu sunt ok, but I’m trying”, încât îmi dă curaj să accept că pot face greșeli sau se pot întâmpla și lucruri nasoale, fără să le transform într-o tragedie. Mă gândesc că poate este o problemă a generațiilor noastre, dar cine știe.
Concluzia este că, eu cel puțin, îți mulțumesc pentru tot ceea ce faci și pentru cât ne/mă inspiri. Indiferent de cum vor decurge lucrurile pe viitor, mă bucur atât de mult că te-am descoperit, încât aștept cu nerăbdare următorul newsletter care să mă anunțe că ne-ai pregătit ceva. Și îți transmit toate gândurile bune, de la mii de kilometri depărtare. Și ție, și lui Joy. 🙂
Iti multumim din suflet ca ne esti alaturi!
Cuvintele astea ajuta tare tare mult!
Transmitem si noi ganduri bune, inapoi <3
SUPERB scris si curajos de transparenta. Bravo!
Multumesc frumos!! <3
Nu m-am regăsit pe mine dar am trimis articolul tău unei persoane dragi care sigur are nevoie de el.
Ceea ce este chiar si mai frumos! <3
Draga Rox,
De cand ati plecat hai-hui, m-am tot gandit la voi si la cat de grea (si frumoasa) trebuie sa fie experienta voastra. Te admir pentru curaj, foarte putini oameni indraznesc sa ia viata in piept in acest fel, daramite sa isi arate vulnerabilitatea. Singuratea este printre noi toti, este boala secolului, asadar cred ca fiecare dintre noi incercam sa gestionam amalgamul de trairi cu care vine ea la pachet asa cum ne pricepem – unii retragandu-ne intr-o bula in care ne simtim protejati, altii plecand in lume… Vreau sa stii ca nu esti singura, ca esti iubita, ca multi oameni sa gandesc la tine si te asteapta acasa. Indiferent cand revii, mi-ar placea sa te imbratisez “for real”, nu doar virtual. Ai grija de voi in lumea asta mare.
Tu mereu spui lucrurile cum am nevoie, multumesc si imbratisari! <3
De fiecare data când încep un vis și de tot atâtea ori vine viata și, mai primesc un șut în…, ma umplu de anxietate și asa îmi vine sa plec, sa las viata asta și sa apuc calea singurătății.Ma consolez citind, pe tine sau alții, ma bucura pana la os faptul ca mai sunt și alte persoane ca mine care reușesc sa supraviețuiască, deci pot și eu, și ca este ok sa te simți prost, sa te ascunzi în tine, sa te îndepărtezi pt a reuși sa te vindeci de lumea asta în care te învârti zi de zi
Este bine ca reușești sa te exprimi asa curat, ca noi, cei nu asa curajoși, sa primim o doza de oxigen, sa ne imaginam pt o secunda ca poate, cine știe dacă și când, vom ajunge acolo unde sufletul sa se simpta liber
God bless you
Poate doar nu e momentul tau. Si cand va fi, sigur iti vei da seama. Cred ca universul ne ajuta mult si ne simplifica tare prostiile pe care le-am face daca nu ar interveni el. Tu deja esti foarte curajoasa doar prin faptul ca ai scris lucrurile astea. Imbratisari din Nicaragua!
Dragele mele dragi,
Lectura acestui articol m-a lovit exact in moalele capului. L-am lasat deoparte si l-am reluat de cateva ori. In final am reusit sa-l termin azi. Este extrem de crud si dureros de citit. Nu pot decat sa-mi inchipui cat de sfasietor a fost sa-l scrii.
Imi place foarte mult cum scrii. Te-am descoperit de cateva saptamani si din cand in cand te mai citesc. De asemenea iti savurez pozele si trebuie sa recunosc ca sunt si foarte geloasa pe tine. Sansa de a avea o partenera de calatori care sa te iubeasca neconditionat este absolut fantastica. Nu cred ca multi calatori au acest privilegiu.
Din cate inteleg te intorci in Romania. Eu sper sa mai am ocazia sa te citesc si sa te urmaresc in viitoarele tale aventuri. Binenteles ca astept cu nerabdare sa citesc si cartea. Pana atunci, nu-mi ramane decat sa-ti urez La Multi Ani si mai ales succes in toate lucrurile pe care le crezi imposibile si care pana la urma le vei face in viata!
Pace & Love
Iti multumesc tare frumos pentru mesaj!
Imi pare rau ca a ajuns asa trist la tine.. Nu mi-a fost deloc greu sa il scriu, nici macar nu simt ca este trist, este o frantura dintr-o calatorie complexa, a fost chiar o placere sa scriu ceva ce simt, independent de tot ce trebuie sa scriu pentru munca. Legat de Romania, nu, nici vorba de asa ceva 🙂
Iti multumesc tare mult pentru ca mi-ai scris! <3
Ha ha, asa e, a ajuns trist… Poate eram eu intr-o zi innorata. 😉
Ma bucur ca vor urma (deci) si alte articole interesante din viitoarele destinatii. Nu ca nu ar fi interesante articolele pe care le-ai fi scris din Ro.
O placere sa te citesc,
La multi ani!