Dragă iubitor de frumos,
Ai avut vreodată sentimentul acela straniu și care, totuși, pare perfect în regulă, că iubești un loc și știi că îl vei iubi mereu, chiar fără să fi fost vreodată acolo? Că, involuntar, ajungi să compari toate locurile pe care le vezi cu el, El cel Perfect? Nu îmi amintesc de ce, dar visam la Munții Dolomiți de foarte mulți ani. Și, de asemenea, nu îmi amintesc de ce nu am ajuns acolo mai curând... Pe oriunde mergeam și vedeam creste înghesuite și ascuțite sau căbănuțe extrem de pitorești, iarbă foarte verde și flori, supranumeam în mintea mea acel loc „Dolomiții de... Caucaz/ Bulgaria/ Tatra” etc., fără să fi fost, totuși, în Dolomiți. Cumva, tot ce mi se părea mai frumos la un munte asociam cu imaginile pe care le văzusem pe internet despre Dolomiți. Și nu cred că greșeam foarte tare.
Asocierea asta nu am pierdut-o nici după ce am fost pentru prima dată acolo, în 2019, ba chiar am conturat-o mai bine. Așa că am revenit cu bucurie, anul trecut. Chiar și acum, când fac cunoștință cu un nou munte, involuntar, tind să îl supun comparației cu El. În urmă cu 2 ani, pe Tour du MontBlanc, orice peisaj îmi plăcea foarte mult, îl asemănam invariabil cu Dolomiții, anul trecut, când ceva mi se părea prea sterp în Munții Himalaya spuneam că în Dolomiți era mai frumos și am ajuns până și splendoarea absolută a munților din Elveția să o raportez la același reper. Probabil că, așa cum ne rămân oameni veșnic în suflet indiferent de un anume parcurs, așa mi-au rămas mie munții ăștia.
Cred că în Dolomiți nu poți greși. Indiferent ce alegi să faci e frumos. Și ai alegeri cât să stai cel puțin o lună și să nu te plictisești. Alegerile sunt pentru oricine și pentru orice condiție fizică, traseele sunt variate și de dificultăți diferite, sunt bine explicate și foarte bine marcate și am văzut chiar și persoane în scaune cu rotile care se bucurau de aerul și de priveliștile de la +2.000 metri, lucru care mi-a umplut sufletul enorm. Nu aș ști să spun, și nici nu mi-am făcut un obiectiv din a căuta o explicație acestui mister, dar munții ăștia au un ceva atât de deosebit care ți se lipește de suflet ca o ventuză și acolo stă. Când încerci să dezlipești, să-ți vezi și tu de viață mai departe, parcă doare, așa că mai bine lași acolo și nu mai pui întrebări, te bucuri, iei și porți cu tine peste tot ceva-ul minunat.
Și, din acest ceva minunat bine lipit de mine, împart cu voi 10 dintre traseele care mi-au fost cele mai dragi în Munții Dolomiți. Voi menționa în cazul fiecăruia masivul, dacă este cazul și numele traseului de Via Ferrata, precum și punctul de start/ parcarea în care puteți lăsa mașina. Durata este una cât se poate de orientativă și recomand cu insistență să studiați mai multe articole și hărți, deoarece există numeroase variațiuni pe trasee, iar condițiile sunt foarte diferite în funcție de sezon. Eu am fost în Munții Dolomiți de 2 ori, ambele dăți toamna, în perioade foarte asemănătoare, totuși condițiile meteo au fost foarte diferite (prima dată a fost mai degrabă vară, deși era final de octombrie, a doua oară mai degrabă iarnă bogată în zăpadă, nicidecum toamnă, deși era mijloc de septembrie). La finalul celor 10 trasee, voi da detalii și despre transport, costuri și altele, sper eu, utile.
Am ales să încep cu acesta și deoarece este traseul meu de suflet din Dolomiți, dar și pentru că este singurul foarte depărtat de toate cele descrise mai jos, fiind pe partea cealaltă a Cortinei d’Ampezzo, în Alpii Tirolezi. Ambele dăți am avut base camp-ul în zona Cortinei, astfel că toate traseele le-am ales în proximitate. Pentru a avea acces la acesta este nevoie să conduci pe o distanță simțitor mai mare (sau să faci vreo 5 autostopuri, cum am făcut eu...) însă, consider că merită din plin. Este cel mai pitoresc loc pe care l-am văzut în Dolomiți și mi-a rămas în suflet ca nici unul altul.
Traseul este unul ușor, potrivit și pentrue familii, nu presupune nicio dificultate tehnică, este un circuit prin pădure cu o priveliște superbă la crestele muntelui Geisler. Iar odată ce ajungi la Rifugio Odle, jur că nu îți mai vine să pleci cu orele! Ceea ce am și făcut, deși intenția mea inițială era să mai fac câteva trasee scurte în zonă.
Toate celelalte 9 trasee pe care le voi menționa sunt ușor accesibile cu plecare din Cortina d’Ampezzo.
La via ferrata asta visam de când am văzut primele fotografii din Dolomiți, dar nu credeam că voi avea curajul să o fac vreodată. Considerată a fi una dintre cele mai faimoase ferrate din lume, datorită podului suspendat care apare în filmul Cliffhanger cu Sylvester Stalone din 1993, citisem că este și una destul de dificilă. Vremea ne-a surprins incredibil în călătoria asta, fiind mult mai frig decât ne-am așteptat pentru început de septembrie și plin de zăpadă la +2.000 metri. Iar ferrata este la +3.000.
În aceste condiții și fără colțari la noi (am pierdut câteva ore încercând să închiriem din Cortina, dar nu am găsit), am decis să abordăm măcar o parte din traseu. Cu o temperatură resimțită de vreo -10 grade, pe un vânt teribil, cu gheață, zăpadă și zone expuse, traseul a fost un deliciu absolut! Mi-aș fi dorit să îl continuăm și să îl finalizăm, chiar și în acele condiții (nu m-am simțit unsafe în niciun moment din traseu, chiar cred că se putea finaliza fără probleme), însă am parcurs doar o parte din el, apoi ne-am întors și am continuat circuitul cu o bucată de creastă, la o altitudine mai mică. Cu siguranță un motiv pentru care aș reveni și un traseu pe care îl recomand din suflet.
🧗♀️ Via Ferrata la Scala del Minighel
🚗 Parcare: Rifugio Dibona
Un traseu mult mai puțin turistic și absolut splendid. La o analiză mai obiectivă aș concluziona că acesta este cel mai frumos traseu pe care l-am făcut în Dolomiți. Ne-am învârtit în jurul Tofanei din Mezzo și a Tofanei di Rozes, unde am văzut cele mai spectaculoase și mai colorate peisaje. Via Ferrata Astaldi este un deliciu absolut, un Rainbow Mountain al via ferratelor care parcurge o zonă montană stratificată cu o rocă foarte colorată, înconjurată de brazi și creste înzăpezite.
Traseul este foarte ușor, asigurările aici au avut mai mult rol moral, decât fizic. La finalul traseului, poate cel mai frumos refugiu montan din Dolomiți, Giussani Hutte.
A urmat apoi Via Ferrata la Scala del Minighel, spaima absolută a vacanței pentru mine, o serie de 6 pereți verticali pe care i-am coborât cu ajutorul a 270 de mici piloni înfipți în ei (total impropriu să nu numești improvizațiile alea scări). În mod normal, traseul se face pe urcare, iar nu pe coborâre, ceea ce intenționam și noi, dar, cumva, ne-am amețit și ne-a ieșit de-a-ndoaselea. Recunosc, teamă mai mare pe vreun alt traseu, cu siguranță nu mi-a fost! Absolut, dar absolut mi-nu-nat!
Unul dintre clasicele de Dolomiți, cu cele mai spectaculoase peisaje. Acesta a fost și primul meu contact cu o via ferrată, la prima tură în Dolomiți, în 2019. În afară de cele 2 ferrate menționate, majoritatea călătorilor aleg să facă și Via Ferrata Averau. Am început-o și noi, dar spaima de peretele imens și vertical care mi se deschidea în față m-a făcut să dau înapoi (totuși, la Refugiul Averau se poate ajunge și pe alt traseu, cum este cazul în mai toate situațiile, adică ferratele pot fi ocolite, dacă asta se dorește). Zona este una cu o puternică încărcătură istorică, precum majoritatea traseelor de renume din Dolomiți, unde mergi printre tranșee și drumuri anume create în munte să servească apărării în Primul Război Mondial. Nu ratați Museum of Great War dacă sunteți în zonă!
Tre Cime este, aproape indiscutabil, cel mai turistic loc din Dolomiți. Dacă nu vă asigurați că mergeți suficient de dimineață, cel mai probabil nu veți găsi loc în parcare și veți fi nevoiți să lăsați mașina cu vreo 5-6 km mai jos și să începeți traseul cu un pre-traseu de 5-6 km. Circuitul este unul lejer, dar splendid, cu multe puncte de belvedere. Pentru mine, deliciul îl reprezintă lacurile ceacâre (unul albastru și unul verde) de lângă Refugiul Innerkofler.
Tot de la parcare, dar în direcția opusă, începe un traseu de asemenea minunat, cu vedere spre creasta Cadini di Misurina. Aș pune locul ăsta în top 3 cele mai instagramabile locuri pe care le-am văzut în Dolomiți. Cu un pic de organizare, se pot face lejer ambele trasee într-o zi, plus sigur intră și o ferrată. Deși noi nu ne-am organizat astfel, recomand să ajungeți la Cadini di Misurina pentru un apus ce, cu siguranță, va fi splendid!
Un musai-musai-musai traseu, cu o încărcătură istorică și emoțională profundă. Și cu niște priveliști absolut incredibile. În 2019 am făcut traseul la finalul unei alte ture, așa că am urcat cu telecabina la Refugiul Lagazuoi și de acolo am coborât pe o via ferrata prin tunelurile din Marele Război. În următorul an, am avut doar câteva ore în ultima zi de vacanță, așa că am urcat prin via ferrata Kaiserjager, care străbate cealaltă parte a muntelui, până la Refugiul Lagazuoi și de acolo am coborât cu telecabina. Varianta ideală este urcarea prin Kaiserjager și coborâre prin tuneluri. Traseul se poate face în jumătate de zi, fără telecabină și este o experiență unică!
Via ferrata asta a fost coșmarul primei mele călătorii în Dolomiți. Și al băieților, partenerii de călătorie, deși ei nu prea mai recunosc. Foarte multe nu îmi amintesc, decât că aș fi dat orice să nu fiu acolo. Și că oamenii așteptau atârnați în aer pe peretele vertical să mă mișc eu... Cu toate acestea, în majoritatea ghidurilor, această ferrată este considerată a fi ușoară iar mie mi s-a părut mai solicitantă decât unele trecute la mediu-dificil.
Cred că totul se rezumă la factorul principal de teamă care îl definește pe fiecare dintre noi și la măsura în care un anume traseu apasă chiar butoanele respective. Panica inițială pe care am simțit-o pe peretele vertical, când am văzut hăul sub mine și știam că nu am altă cale decât să continui, m-a marcat tot restul ascensiunii. Desigur, satisfacția și recunoștința când am ajuns sus, a fost pe măsura priveliștilor care m-au întâmpinat. Traseul acesta poate fi combinat într-o zi cu cel descris anterior.
Sunt multe lacuri absolut splendide în Dolomiți și care pot fi anexate unei alte ture, deoarece circuitele necesită puțin timp. Dar Lago di Braies mi-a rămas pe retină cu culoarea lui incredibil de turcoaz, flancat de copacii îngălbeniți și înroșiți de toamnă și de crestele cu puțină zăpadă și grohotiș. Noi am ajuns seara și am făcut circuitul în liniște, fiind printre singurii acolo (în jur de 2 ore durează), însă în timpul zilei este unul dintre cele mai aglomerate locuri din zonă. Am ales să mergem acolo la finalul traseului din Tre Cime, descris anterior, așa că am bifat într-o zi cele mai aglomerate locuri din Dolomiți. Dacă ar fi un colț de rai pe care să recomand să nu îl ratați cu orice preț în Munții Dolomiți, atunci acesta ar fi, cu siguranță, Lago di Braies!
O plimbare plăcută și deloc solicitantă, la una dintre cele mai spectaculoase cascade din Dolomiți. Unde mai pui că din poză în poză și din entuziasm în entuziasm (era în prima zi din prima călătorie în Dolomiți) nici nu ne-am dat seama că am făcut și un traseu de via ferrata, fără să avem echipament. Ei, ăsta chiar se poate numi cel mai ușor traseu de ferrată posibil.
Așa dezamăgită am fost la prima călătorie că am ajuns la lacul ăsta splendid când era 90% secat, că am zis musai să îi mai dau o șansă. Și i-am dat. A doua oară a fost doar 75% secat... Dacă scopul pentru care faci acest traseu este lacul, cred că doar pe timp de vară are sens. Lăsând la o parte lacul (care de ambele dăți a fost o baltă ușor verzuie care aducea mai mult a Vulcanii Noroioși decât a apă cristalină), traseul poate fi un punct de interes în sine.
Majoritatea drumeților aleg traseul direct (215) dus-întors, eu am ales doar la dus acest traseu, iar la întoarcere o combinație de alte trei trasee, unul care a mers în spatele lacului și oferă cele mai spectaculoase priveliști din acest circuit și unul care urcă spre Forcella Marcoira, deasupra lacului, și apoi coboară pe un traseu destul spre foarte dificil, cu o mică ferrată (nu am folosit echipament) și o porțiune incredibil de verticală și periculoasă cu grohotiș (216 cu 223).
Iată câteva aspecte care se pot dovedi utile:
- Traseele descrise de mine au fost făcute în perioada octombrie 2019 și septembrie 2022.
- Ambele dăți am ales zbor Sibiu-Treviso cu Ryanair, fiind varianta cea mai ieftină. Din Treviso până în Cortina sunt 2 ore de condus. Recomand o doză suplimentară de grijă la alegerea acestui aeroport, Treviso fiind cunoscut pentru faptul că amână/ anulează zboruri frecvent din cauza ceții. În 2019 zborul nostru a fost anulat, în 2022 a fost în regulă, dar în alte 2 experiențe pe care le-am avut pe același aeroport, zborul a fost amânat foarte multe ore. Pe viitor am decis să îl evit.
- Ambele dăți am închiriat mașină, nu veți putea face trasee din zone diferite altfel, mijloacele de transport în comun fiind puține și cu puncte de acces depărtate de punctele de interes. Recomandabil este să rezervați anterior mașina, aeroportul Treviso este unul foarte tranzitat și sunt șanse foarte mari să nu aibă deloc mașini disponibile.
- Parcările sunt ca mai peste tot prin Europa, scumpe și pline. Totuși, de multe ori (și nu în zonele foarte turistice precum Tre Cime di Lavaredo sau Cinque Torri) am parcat pe marginea drumului sau în alte parcări, fără plată.
- Ambele dăți am fost cazați în, respectiv lângă Cortina d’Ampezzo. Recomand cazare de orice fel cât mai central, și nu pe lângă, nu merită deloc compromisul de timp, energie și cost pentru combustibil. Indiferent că alegeți cort, căsuțe de camping, pensiune, hotel etc. recomand să fie cât mai centrale. La un calcul ulterior, se poate observa cu ușurință că economia pe care o faci luând o cazare la câțiva zeci de km de Cortina se va pierde cu ușurință prin alte costuri.
- Sezonul principal pentru drumeții este, desigur, vara. Totuși, toamna este, de asemenea, un moment bun, vremea este destul de caldă, peisajele frumoase și colorate, iar prețurile sunt mai mici. Atenție, însă, dacă doriți să folosiți multe telecabine/ telescaune. În septembrie am mai găsit câteva deschise, în octombrie mai nimic.
- Prețurile sunt destul de mari, dar nu neașteptat pentru o stațiune montană Europeană bine îngrijită. De fiecare dată am preferat să facem mai multe cumpărături în Treviso, Cortina d’Ampezzo fiind un fel de Chamonix al italienilor, și unde zici că-i ieftin, tot scump e de fapt.
- Se poate plăti cu cardul cam peste tot, inclusiv la refugii. Eu nu am avut cash deloc, în niciuna dintre călătorii.
- Aceste 10 trasee descrise de mine sunt foarte variate. De la plimbări lejere, la trasee medii și via ferrate ușoare și medii. Există trasee de absolut toate felurile, pentru familii cu copii mici, pentru cei care au rău deînălțime, pentru cei cu handicap locomotor și până la cele pentru cei foarte aventuroși care fac alpinism. În Dolomiți le găsiți pe toate și din plin, de asta vă asigur!
Echipament:
Toate via ferrate-le descrise în articol au dificultate ușoară-medie. Sunt cel puțin realizabile, dacă le-am făcut eu, foarte temătoare fiind, cel mai probabil că le poți face și tu. Totuși, în primul an, neavând intenția de a face via ferrata, nu am avut echipament propriu, ci l-am închiriat de acolo, cu ziua. Multă lume face acest lucru. În al doilea an, am preferat să am echipamentul meu, pe care l-am achiziționat de la Decathlon și pe care îl mai folosisem în țară, de câteva ori, pe trasee mai tehnice, pe timp de iarnă:
Veți mai vedea în fotografii purtate (aproape obsesiv) următoarele piese vestimentare (pe care le am și acum cu mine în America de Sud. Da, da pe toate!), deoarece am avut un bagaj mic și aveam nevoie ca hainele să se potrivească temperaturilor de +20/ -10 grade.
- Haină de ploaie (modelul meu galben este un model mai vechi). Când era cald afară o purtam doar pe ea peste tricou, când era frig o luam peste această geacă de puf. A fost suficient și pentru prima ferrată descrisă, unde temperatura resimțită era de sub -10 grade.
- Colanți de merinos negri; când era cald afară îi purtam doar pe ei, când era frig îi purtam pe sub acești pantaloni.
Pentru alegerea traseelor și pentru a studia dificultatea și lungimea ferratelor ne-am inspirat, cu precădere, din următoarele 3 surse, dar am avut și hărți fizice.
Deși traseele de via ferrata descrise sunt accesibile și nu cred că este nevoie să ai experiență anterioară pentru a aborda oricare dintre cele menționate anterior, echipamentul și folosirea lui în mod corespunzător, cu un punct de prindere constant chiar și pe porțiunile ușoare nu este opțional, ci absolut necesar. O via ferrata ușoară nu înseamnă că, în cădere, nu vei păți nimic, ci că este mai puțin expusă sau că există mai multe prize artificiale care să faciliteze ascensiunea. În caz de neasigurare corespunzătoare, finalul, sunt șanse maxime, să fie dramatic, indiferent la ce categorie este încadrată via ferrata pe care o accesezi.
Dacă este prima dată când faci asta, recomandabil este să ai pe cineva alături care să se asigure că echipamentul este corect pus și să îți explice felul în care poți schimba prizele în siguranță. Apoi, poți avea parte de distracție și adrenalină din plin în, dacă mă întrebi pe mine, cei mai frumoși munți din lume!
Dragă iubitor de frumos,
Deși încerc să nu revin prea curând în locuri în care deja am fost, deaorece lumea e atât de mare și timpul atât de scurt, atracția spre Dolomiți a fost suficient de puternică, astfel încât să încalc rapid promisiunea. Și știu că o voi face din nou, deoarece sunt atât de multe locuri minunate de descoperit acolo, atâtea apusuri și răsărituri de văzut, atâtea beri de închinat la refugii și atâtea rugăciuni pline de recunoștință de ridicat la cer pentru că ne-a dat locul ăsta.
Așa că, te rog și pe tine, în cazul în care și tu iubești Dolomiții și ți-a rămas în suflet un traseu, o cabană, un răsărit, o piatră și ele nu se regăsesc menționate în acest articol, să îmi spui și mie în comentarii, să mă asigur că nu le voi rata în cea de-a treia vizită. Care nu știu când va fi, dar știu sigur că va fi!
Cu drag,
Un veșnic iubitor de Dolomiți.
Adică de frumos
Draga iubitoare de frumos, la cat suflet ai pus in acest articol, nu cred sa existe cineva care sa nu sprecieze informatiile expuse.Daca vreodata mai organizezi o iesire in Dolomiti as merge cu mare placere si as putea asigura transportul pentru 3 persoane ,cu tot cu echipament fara niciun cost.
Ce mesaj minunat, îți mulțumesc!
Promit că l-am notat, Dolomiții mi-s în suflet, în mod cert, cândva, voi reveni. De astă dată sper, și cu Joy 🙂
Pe curând, deci!
Mi-a ramas si mie in suflet, pe langa multe pe care deja le-ai mentionat, Rifugio Scotoni (se poate combina cu lacul Lagazuoi).
Voi reveni si eu !
Super, l-am notat și eu, îți mulțumesc! ^_^
Nu am fost dar îmi doresc sa ajung curând, păstrez ca referință acest articol 🥰
Mă bucur foarte mult și mulțumesc pentru lectură <3