Dragă Om Mare,
Se spune că viața adevărată stă în suma lucrurilor mici care ne aduc bucurie și ne împlinesc. Dar ele nu sunt mici pentru că sunt neimportante, ci pentru că cele mari poartă alt strai, pentru fiecare dintre noi. Dacă aș fi un chirurg redutabil, probabil că nu ar trebui să mă culeagă cineva de sub masă, de fiecare dată în care mă tai la un deget când toc ceapă. Dar nu sunt. Dacă aș fi un scriitor ultra-publicat, probabil nu aș fi așa recunoscătoare când mi s-ar citi un banal articol precum acesta. Dar nu sunt. Dacă aș fi cățărat sute de piscuri, probabil nu aș fi așa entuziasmată când aș urca a 15-a oară în Bucegi. Ăăă... de fapt, ba da. Asta da. Am cățărat sute de piscuri, am urcat de +15 ori în Bucegi și sunt la fel de entuziasmată.
Unele lucruri mici au puterea să se adune una în alta cu așa îndârjire și să facă sufletul mare, mare. Efectul acesta îl are pentru mine muntele. Și despre o astfel de experiență vreau să vă povestesc în acest articol – ascensiunea pe cont propriu în Himalaya: un lucru mic pentru umanitate, un suflet pentru totdeauna mai mare și mai plin pentru mine.
Înainte de toate, în caz că nu prea ne știm și nu îmi cunoști stilul de călătorit, voi face un mic preambul în acest paragraf. Călătoria în Himalaya a fost, precum majoritatea călătoriilor mele, spontană și organizată din mers, cât se poate de pe buget, dar fără a face rabat la experiențele care contează și plină de încredere că lumea mă așteaptă cu ceva frumos, în orice colț al ei aș alege să merg.
Ideea mi-a venit spontan în luna martie, iar în aprilie am plecat. Acest lucru ar trebui să transmită câteva mesaje, precum: prețul biletului de avion putea fi mult mai mic dacă era luat din timp; nu m-am pregătit în niciun fel deosebit, nu m-am antrenat, nu am cărat rucsacuri cu pietre în spate 3 luni în avans, nu am alergat maratoane. Cu toate acestea, timpul a fost suficient să mă documentez despre trasee și să aleg unul (inițial, clasicul Everest Base Camp, cu prelungire apoi spre mult mai spectaculoasele zone Gokyo și pass-urile montane), despre cazări (fără a rezerva nimic în prealabil), despre provocările care pot apărea pe drum, despre ce medicație și asigurare am nevoie etc.
Ce vreau să spun este că, din punctul meu de vedere, „sunt ocupat, nu am timp!” nu justifică nici să mergi cu o agenție și să plătești triplu (da, serios), nici să mergi total nepregătit sau, la polul opus, să nu mai mergi fiindcă nu ai timp să te pregătești. Soluția este mereu de cealaltă parte a problemei. M-aș bucura să continui lectura cu acest gând în minte.
Retrospectivă Munții Himalaya
În cele ce urmează voi face referire exclusiv la cele 2 săptămâni petrecute efectiv pe munte. Călătoria în sine a fost mai lungă, ea fiind precedată de 2 zile în Kathmandu și urmată de alte 4 în orășelele limitrofe, număr de zile care a părut teribil de mic pentru cât de minunată mi s-a părut țara și cât de binemeritată a fost relaxarea după zilele înfrigurate pe munte.
Am încercat, după posibilități – energie, conexiune la internet, putere emoțională și, uneori, chiar fizică, să țin un jurnal al expediției. În fiecare seară, după ce terminam ascensiunea din ziua respectivă, scriam câteva cuvinte la cald, foarte emoționale, pe care, fie în timp real, fie ulterior, le postam. Deși, în câteva rânduri, a doua zi am considerat că lucrurile nu fuseseră chiar așa dramatice sau extatice pe cum le descrisesem eu, am ales să păstrez și să redau starea reală, de moment. Pentru că trăirea autentică și felul în care te marchează o astfel de experiență, acolo se găsește, iar nu în liniștea și relaxarea de după.
Plus de asta, cum bine te-ai obișnuit dacă mă citești de ceva vreme, articolele mele nu se doresc a fi deloc ghiduri turistice sau broșuri cu sfaturi, ci crâmpeie emoționale din jurnalul unui simplu călător. Pentru a nu încărca inutil acest articol și a-l reduce la esențial, voi reda mai jos doar itinerariul pe zile, fără detalii despre traseu, și fiecărei zile îi voi atașa link către jurnalul respectiv. Nu este nevoie decât să dai click pe ziua dorită și vei fi direcționat către jurnal. Repet, jurnalul meu este unul pur emoțional, nu conține adevăruri absolute, ci reprezintă o simplă transpunere a stărilor mele de peste zi, la cald. Mă rog, vorba vine la cald, că numai cald nu îmi era când îl scriam...
Itinerariu Munții Himalaya:
(click pe numărul fiecărei zile pentru a fi direcționat către jurnalul scris în ziua respectivă)
Ziua 0 Zbor Kathmandu – Lukla
Ziua 1 [21 km] Lukla (2.860 m) - Phakding (2.610) - Monjo (2.835 m)
Ziua 2 [14 km] Monjo (2.835 m) - Namche Bazaar (3.440 m) - Everest View (3.880 m) - retur Namche Bazaar
Ziua 3 [18 km] Namchee Bazaar (3.440 m) - Everest View (3.880 m) - Khumjung (3.790 m) - Khunde (3.840 m) - Sanasa (3.610 m) - retur Namche Bazaar (aclimatizare)
Ziua 4 [16 km] Namche Bazaar (3.440 m) - Tengboche (3.860 m) - Deboche (3.820 m)
Ziua 5 [12 km] Deboche (3.820 m) - Shomare (4.010 m) - Dingboche (4.410 m)
Ziua 6 [17 km] Dingboche (4.410 m) - Chhukhung (4.730 m) - Chhukhung Ri Viewpoint (5.400 m) - retur Dingboche pentru aclimatizare
Ziua 7 [8 km] Dingboche (4.410 m) - Lobuche (4.910 m)
Ziua 8 [12 km] Lobuche (5.030 m) - Everest Base Camp (5.364 m) - Gorak Shep (5.164 m)
Ziua 9 [15 km] Gorak Shep (5.164 m) - Dzongla (4.830)
Ziua 10 [23 km] Dzongla (4.830) - Cho La Pass (5.420) - Dragnag (4.700 m) - Gokyo (4.750 m)
Ziua 11 [16 km] Gokyo (4.750 m) - Gokyo Ri (5.357 m) – retur
Ziua 12 [25 km] Gokyo (4.750 m) - Renjo La Pass (5.360 m) - Lungdhen (4.380 m) - Thame (3.800 m)
Zilele 13 & 14 [43 km] Thame (3.800 m) - Namche Bazaar (3.440 m) - Lukla (2.860 m)
Cele mai mari provocări
De la sine înțeles că o astfel de călătorie organizată pe cont propriu de cineva care s-a mai învârtit ici-colo pe munte, dar niciodată la această altitudine aduce cu sine o serie de provocări. Cea mai mare altitudine la care urcasem, fără probleme, până atunci, fusese, aproximativ, 4.000 metri (4.165 metri pe Vârful Toubkal în Africa de Nord și o idee peste, pe un vulcan în America Centrală). Lecția principală pe care am primit-o de la această experiență este că nu ceea ce NU cunoaștem ne omoară, ci ceea ce cunoaștem și ignorăm. Ceea ce a transformat o expediție deloc dificilă într-un mic chin, pe alocuri, nu a fost lipsa de informații, necunoașterea sau neînțelegerea unor lucruri, noutatea sau lipsa de organizare ci încăpățânarea mea. Provocarea cea mai mare a acestui traseu, pentru mine, a fost altitudinea și șocul corpului, care i-a făcut față cu foarte mare greutate. Repet, nu corpul a fost defect, ci posesoarea lui.
High Altitude Sickness (HAS) e un pericol pentru absolut oricine, indiferent de vârstă, condiție medicală sau experiență montană, indiferent dacă mergi pe cont propriu ca mine sau cu ghidul de mână. Ca să vă faceți o idee, la nivelul taberei de bază Everest, cantitatea de oxigen din aer este jumătate față de cea de la nivelul mării. Dar corpul nostru este obișnuit cu mai mult, așa că produce globule roșii în exces, sângele se îngroașă, ceea ce poate duce la edeme pulmonare și cerebrale. Și apoi gata... Deși mi-am spus că mie nu are cum să mi se întâmple, mi s-a întâmplat. Și a fost groaznic. De la dureri tot mai accentuate de cap, la tuse puternică, amețeală, vomă, frisoane, gâfâieli și palpitații foarte puternice, le-am avut pe toate și le-am avut din plin.
Simptomele au apărut la puțin peste 4000 metri și au atins cote alarmante la peste 5000. Am citit foarte multe lucruri pe tema aclimatizării înainte să plec, deci informația nu mi-a lipsit deloc. Totuși, am făcut multe greșeli (cu bună știință) care m-au adus aici. Chiar dacă nu le-aș fi făcut, șanse să mă îmbolnăvesc tot erau, dar eu, cu siguranță, mi le-am sporit.
Dacă vă uitați la ziua 6 din itinerariul meu, veți vedea că în acea zi am urcat 1000 metri diferență de nivel, lucru nu doar contraindicat, ci chiar foarte periculos. Ziua aceea era menită spre a fi folosită în scop de aclimatizare, tocmai pentru a împiedica instalarea bolii. E o matematică simplă pe care o cunoșteam prea bine, dar ca om de litere și nu de cifre am ignorat-o: zilnic se urcă 3-400 metri diferență de nivel. Când se cumulează peste 900 în mai multe zile, o zi se face aclimatizare. Atât de simplu. Iar eu am făcut 1000 într-o singură zi, la care se adaugă cele câteva sute din zilele anterioare, de la ultima zi de aclimatizare. Planul era clar, era făcut de mine, era studiat. Și apoi am zis hei, dar ce devreme e și ce vreme faină, de ce nu aș mai urcar puțin? Și încă puțin. Și încă. O greșeală imensă, pe care am plătit-o cu vârf și îndesat în fiecare zi până la finalul expediției. Și care se putea termina foarte, dar foarte rău. Cel mai rău, de fapt.
Deși de HAS te poți îmbolnăvi chiar și cu toate precauțiile, sunt șanse mari să nu ți se întâmple dacă ai grijă de tine și dai corpului suplimentele necesare cu care să își mai ostoiască din carențele care apar la altitudine. Efortul suplimentar NU este deloc, dar deloc de ajutor corpului în acele momente. Aici nu mai este vorba de autodepășire ci de pură prostie.
Iată câteva lucruri de luat în seamă:
- Se recomandă consumul a 4-6 litri de lichide (de preferat calde) pe zi, pentru a subția sângele îngroșat de cantitatea suplimentară de globule roșii. Regulă importantă, de care mi-a fost imposibil să mă țin. Și măcar vag pe aproape. Cu eforturi supraomenești dacă beam 2 litri și asta cu supele de la cazare incluse.
- fără alcool de orice fel, din același considerent, la peste 3.000 metri. Și dacă îți era poftă îți trecea, când vedeai că mai toate berile erau expirate.
- urinat cât mai des posibil. Că îți vine sau nu. Faci să-ți vină.
- se poate lua, preventiv, o aspirină pe zi, cu același rol de subțiere a sângelui. Din păcate, în cazul meu, din cauza deciziilor neinspirate descrise anterior, nu a fost suficient, și am fost nevoită să trec pe tratament cu Diamox, odată ce efectele HAS nu au mai putut fi ignorate. La Diamox au apărut efectele adverse rapid și puternic, așa că am fost nevoită să renunț la tratament.
- nu mai mult de 4-500 metri diferență pozitivă de nivel pe zi. Când se depășesc 900 metri diferență de nivel (cumulat, în 2-3 zile) se face o zi de aclimatizare, adică se urcă alte câteva sute de metri pentru a obișnui corpul cu noua altitudine și se coboară pentru odihnă la altitudinea mai mică.
- ritmul de mers trebuie să fie lent, să nu supună corpul la un șoc extra pe lângă cel al lipsei de oxigen. Acum, aici și să vrei să faci altfel, puțin probabil să îți iasă. Îmi amintesc în urcare spre Cho La Pass, când simptomele de HAS atinseseră cote alarmante, cum priveam clătindându-mă la picioarele persoanei din fața mea, o tipă dintr-un grup, și vedeam cum procesul de a ridica și de a așeza un picior în fața celuilalt se contoriza în secunde. Cu fiecare nou pas parcă dura mai mult.
- fără cantități mari de mâncare, mese dese și regulate. Oricum, puțin probabil să îți ardă de festinuri.
- odihna este foarte importantă, iar acesta a fost un alt punct de cotitură pentru mine, cu nopți consecutive în care nu am închis un ochi (cu tot cu dopuri de urechi și căciulă) din cauza concertelor nazale ale colegului meu de cameră. Abia când am decis să mă mut singură în altă cameră am început să mă întremez.
Reiau ideea pentru că mi se pare xtraordinar de importantă: da, ceea ce mi-a atras răul de altitudine a fost faptul că am avut zile chiar și cu +1000 diferență pozitivă de nivel, dar nu doar asta. În mod normal, matur și asumat, la primele simptome ale bolii trebuie să cobori la altitudinea la care ți-a fost ultima dată confortabil și să stai acolo până trec toate simptomele, apoi poți urca din nou. Desigur că eu nu am făcut asta, lucru care mi-ar fi putut fi fatal. High Altitude Sickness nu e o glumă. Am știut asta dinainte și am făcut greșelile asumat. Dar cu toată asumarea, erau șanse ca acum să nu mai am ocazia să scriu retrospectiva asta.
Cea de-a doua cea mai mare provocare pentru mine a fost frigul. Nu sunt o persoană friguroasă, am făcut nenumărate ture pe munte iarna doar în maieu, port rochii cu picioarele goale la temperaturi negative, dar în expediția asta, frigul m-a dărâmat. Lodge-urile de pe traseu sunt foarte similare, ca niște cutii de tablă unde e frig întocmai cum e și afară, nefiind încălzite sau izolate în niciun fel. În mod evident, pe măsură ce urcam, era și mai frig. Seara luam pe mine haine termice de merinos, mai puneam și un polar, uneori și un puf și un buf, mă băgam în sacul de dormit cu confort termic negativ și mai puneam peste și plapuma de la lodge. Mă încălzea greutatea chestiilor de pe mine.
Dimineața, geamurile erau înghețate pe interior, la fel și apa de la baie, iar în sala de mese erau aburi deși de la oamenii care sporovăiau. Posibil ca boala de altitudine mi-a sporit și senzația asta constantă de frig, însă, îmi amintesc ca ieri groaza pe care o simțeam crescând în mine când se apropia momentul în care trebuia să mă ridic din sala de mese și să intru în cameră. Nu pentru că în sala de mese era cald, dar erau oameni înghesuiți, care respirau, vorbeau, sufereau cu tine. În cutia ta de tablă era și mai frig.
Cazările
Că tot am menționat de aceste lodge-uri – ele se găsesc peste tot. Serios, peste tot, adică peste tot. Nu doar în zonele marcate pe hărțile turistice ci și în multe alte puncte pe traseu. Sunt suficient de multe încât și în high season nu cred că e o vreun risc să nu găsești loc oriunde dorești. Sunt foarte basic și cât se poate de similare. Camerele au 2 paturi single, o pătură groasă sau pilotă și sunt curate. Prețul pentru cazare este foarte mic, între 500 și (rar) 1000 rupii, adică între 4 și 8 dolari/ cameră. Însă, orice altceva se plătește – încărcarea telefonului, internetul, dușul (care de la 4000 metri nu prea se mai găsește) și există o oarecare obligativitate de a lua masa în locul în care ești cazat, pentru a justifica prețul mic de cazare. Nu peste tot, eu am preferat să întreb asta de fiecare dată înainte.
Toate aceste servicii sunt destul de costisitoare. Cel puțin pentru cum îmi imaginam eu Nepalul. Care nu e deloc o țară ieftină! Am rămas foarte surprinsă de acest aspect. Faptul că am cheltuit 1000 Euro/ 21 de zile nu se datorează faptului că e ieftină, ci faptului că am fost mereu atentă la cheltuieli și mi-am propus să mă încadrez în bugetul ăsta. Și faptului că Ovidiu, bunul meu prieten cu care am fost în călătorie, a făcut cinste cu multă bere în Kathmandu în semn de mulțumire că am organizat excursia.
Nu am rezervat cazări în avans și nici nu aș face-o dacă ar mai fi să merg. Retrospectiv, ce aș face diferit, ar fi că aș alege altfel lodge-urile. În primele zile rugam să mi se arate o cameră, însă camerele sunt la fel peste tot. Aceleași 2 paturi single la perete și un geam între ele care îngheață noaptea. Mai relevant mi s-a părut să aleg lodge-ul după camera comună și asta deoarece majoritatea fac focul doar seara, suficient de târziu cât să-ți fie tot aia dacă îl mai fac sau nu. În schimb, alte câteva fac focul de la prânz, astfel că măcar te poți bucura de o seară cât de cât plăcută și să te pregătești emoțional pentru frigul din cameră.
Mâncarea și băutura
Selecția de mâncăruri din meniuri e și ea foarte asemănătoare de la un lodge la celălalt, totuși, cred că oricine găsește ceva care să îl mulțumească. Foarte multe tipuri de ciorbe și supe (se recomandă cele locale pentru aclimatizare), ouă gătite în toate felurile posibile și imposibile, clătite, pâinici și alte chestii din aluat și preparate principale pe bază de orez și paste. Pe alocuri se găsesc și burgeri, pizza și fripturi de iac. La altitudini mari, fără carne de orice fel. Prețurile la mâncare nu sunt mici, la fel cum nu sunt nici la băuturi. Estimez un minim de 40 dolari/ zi cel puțin pentru cele 3 mese.
În meniu există o selecție vastă de ceaiuri, care pe măsură ce crești în altitudine devin tot mai apoase și mai fără gust. Sucurile sunt scumpe peste tot și, având în vedere cum le cară bieții oameni în spate e perfect de înțeles. O atenționare simpatic de caraghioasă: Berea Everest. Este expirată de cel puțin 2 ani peste tot. Absolut peste tot. Surse de apă se găsesc oriunde pe traseu, așa că noi am ales să cumpărăm pastile de purificare a apei + minerale și să luăm apă de pe traseu, pentru a nu cumpăra apă îmbuteliată, care este și ea destul de scumpă. În cazul meu s-a dovedit a fi o mare greșeală și unul dintre motivele pentru care am băut foarte puțină apă. Gustul apei a fost hidos și nici economia pe care am făcut-o nu a fost prea mare (pastilele + prafurile au costat destul de mult). Nu aș mai face această alegere, ci aș cumpăra apă îmbuteliată peste tot.
Redau mai jos costurile mele pe zile, cazare, masă și băuturi, alături de taxele de intrare în parcurile naționale, cu mențiunea că eu luam doar 2 mese de obicei și am avut la noi și supe și foarte multe batoane, de aceea costurile sunt ceva mai mici. De asemenea, am trecut și numele cazării. Menționez că aceste prețuri sunt din high-season, primăvară 2022:
#1 Monjo: Monjo Guesthouse – 500 camera + 7250 R cheltuială (5000 passurile de acces în Parcul National Sagarmatha, 2250 cheltuiala) = 56 Eur
#2 Namche: Namaste Lodge – 500 camera + 2100 R = 16.3 Eur
#3 Namche: Hotel Tibet – 1000 camera + 3550 R = 27 Eur (a doua mea cazare favorită)
#4 Deboche: Paradise Lodge – 500 camera + 3550 R = 27 Eur
#5 Dingboche: Grand Himalaya Lodge – 500 camera + 3600 R = 27 Eur
#6 Dingboche – 2250 R = 17.4 Eur
#7 Lobuche: Above the Clouds Lodge – 700 camera + 3850 R = 30 Eur
#8 Gorakshep: Budha Lodge – 500 camera + 3250 R = 25 Eur
#9 Dzongla: Green Valley Lodge – 500 camera + 3850 R = 30 Eur
#10 Gokyo: Thanka Inn – 1200 camera + 5000 R = 39 Eur (cea mai frumoasă cazare!)
#11 Gokyo – 3620 R = 31 Eur
#12 Thame: Susnishe Lodge – 500 camera + 2350 R = 18 Eur
#13 Namche Bazaar: Tibet Hotel – 1000 camera + 3400 R = 26 Eur
#14 Lukla: Budha Lodge – 1000 camera + 5000 R = 39 Eur
Total = 408 Eur (sub 30 Eur/ zi)
Porter – 190 USD + 5000 R bacșiș = 220 USD
Așadar, toate cheltuilelile mele pe munte au însumat 628 Eur, 14 zile.
La acestea se adaugă zborul din România spre Nepal (750 Eur) și cel intern spre Lukla (250 Eur).
Încărcarea dispozitivelor electronice și accesul la internet
Încărcarea telefonului se plătește și, în funcție de altitudine, se plătește tot mai mult. Eu am avut la mine 2 baterii externe de 30.000 de mA, pe care le-am încărcat maxim acolo unde o puteam face gratis și m-am ajutat mereu de ele, deci nu am plătit pentru asta niciodată. Noaptea, fiind foarte frig, puneam bateriile, telefonul, o sticlă de apă și hainele pe care urma să le port a doua zi la picioarele sacului de dormit, altfel unele ar fi înghețat și altele s-ar fi descărcat.
În cazul în care doriți să aveți acces la internet, sunt de luat în calcul câteva aspecte. Ncell, rețeaua lor principală care, teoretic, are semnal peste tot, are semnal pe munte până cel mult în ziua 3 (puțin peste 3000 m). Wifi există în majoritatea lodge-urilor, dar este peste tot cu plată plus că, odată ce plătiți, nu înseamnă că va și merge, calitatea rețelei e strâns și direct legată de vremea de afară. Deci, dacă afară ninge, să nu vă gândiți să plătiți un wifi cât stați la gura sobei, că de banii ăia mai bine luați un termos de ceai. Everest Link este soluția optimă pentru +3000 metri, cu mențiunea că nu este o rețea independentă, este un fel de shared wifi, pe care unele lodge-uri îl au și altele nu. Majoritatea da, totuși. Nu este o cartelă, precum Ncell-ul, ci un cod de acces pentru un număr de Giga, cu care te poți conecta doar la lodge-urile care au această rețea.
Fiecare dintre cele 3 variante (Ncell, wifi local, Everest Link) are dezavantaje la altitudini mari, Everest Link este, totuși, cel mai ok. Codul de acces se poate cumpăra de la majoritatea lodge-urilor care dispun de această rețea.
Duș și alte răsfățuri
Dușul, de fapt lipsa lui, credeam că va fi unul dintre neajunsurile mele principale, dar nu a fost așa. Și asta deși am făcut duș doar de 2 ori în 14 zile, primul în ziua 4, al doilea în ziua 10. La altitudini mari lodge-urile nu mai oferă posibilitatea de duș, deoarece nu mai pot încălzi apa. În plus, nu este indicat să faci duș și apoi să stai la frig, deoarece sporești riscul de High Altitude Sickness. Acolo unde există, costă între 5 și 10 dolari pentru 10-15 minute. Recomand să întrebați înainte să plătiți dacă apa este fierbinte și, dacă nu, mai bine să vă limitați la serviciile all inclusive oferite de șervețelele umede. Pe care, în mod ideal, să le aveți cu voi. Șervețele, hârtie igienică, orice lucru cât de mic se plătește și se plătește scump. Și este de înțeles.
Dificultatea traseului
Nimic din traseul montan propriu-zis nu a fost greu, din punct de vedere tehnic, pentru cineva cu o condiție fizică ok și cu o experiență montană medie. Mediocră, chiar. Cele mai dificile porțiuni au fost pass-urile Cho La și Renjo La, unde e tare binevenit să aveți gheruțe și bețe de trekking și pe unde e indicat să treceți cât mai de dimineață, deorece topirea zăpezii sporește anumite riscuri.
Media de km parcurși pe zi a fost undeva la 16-17 iar diferențele de nivel (cele necesare, nu extra-urile prostești făcute de mine și care m-au îmbolnăvit) sunt foarte decente, 3-400 metri/ zi. Anumite porțiuni, cu precădere în apropriere de Everst Base Camp, pe ambele părți ale circuitului, pot necesita atenție sporită, mai ales pe vreme rea, deoarece sunt foarte stâncoase. Ceea ce face traseul să fie foarte dificil este altitudinea și felul în care suferă corpul la fiecare pas. Am înaintat cu o viteză frustrant de mică (deși Ovidiu îmi spunea adeseori că alerg) și, de pe la 4900 metri în sus, fiecare respirație, fiecare gură de apă, literalmente fiecare pas supunea corpul la un proces complex și îi tura toate motoarele la maxim.
Ador provocările montane, cele care preuspun tehnică și pasaje mai dificile. Acest tip de provocare m-a sleit, nu m-a împlinit deloc și parcă simțeam constant cum corpul mă privește cumva din interior, abia târâindu-se și mă întreabă „și mai zi-mi o dată, de ce facem noi asta?”. Nu mai știam ce să îi răspund. Pur și simplu mă făceam că nu îl aud și îl scuturam și împingeam mai tare, sperând că extra-efortul îl va face să tacă.
Ghid/ porter/ porter-ghid/ nimic? - ce funcționează pentru tine este ceea ce contează!
La momentul călătoriei mele, aceasta aș spune că a fost decizia pe care am considerat-o a fi cea mai proastă. Rectific. Cea mai nepotrivită pentru stilul și preferințele mele. Între timp, lucrururile s-au schimbat. Dar să le iau pe rând. În cazul în care nu este imperios necesar (= ilegal să procedezi altfel), mie nu îmi place și nu consider necesar să mă însoțesc de niciunul dintre cei de mai sus. Voi alege să nu detaliez motivele pentru care decizia pripită și mult indusă de a lua un porter-ghid a fost cea mai proastă posibilă pe care am luat-o în această călătorie, ci vreau doar să demitizez niște lucruri și să punctez niște realități (poate evidente), dar pe care eu nu le cunoșteam.
În primul rând, mă refer la ghid/ porter local, nepalez. În niciun caz la un ghid român care să arvunească unul local. Excursia este foarte ușor de organizat pe cont propriu. Traseele sunt clare și bine marcate. Informație există peste tot, nu văd un singur motiv pentru care cineva nu poate face asta singur. O excursie organizată din țară (similară cu ce prezint eu aici) costă de la 4500 Euro în sus, față de 2000 cât am cheltuit eu.
Subiectul în discuție vizează ghizii și porterii locali, pe care îi puteți lua de acolo, de la hotel din Kathmandu, de pe la lodge-uri, de pe stradă, de peste tot. Ghidul îți organizează traseul și îți povestește una alta, dar nu te ajută cu bagajul, porterul îți cară bagajul (maxim 25 kg/ porter) și tace mâlc, iar porter-ghidul este o struțo-cămilă, care și cară și bălmășește două vorbe în nepalo-engleză din care mare lucru nu pricepi dar, dacă ești ca mine, te și tâmpește de cap.
Dacă ești un călător independent, care vrea să aibă control absolut asupra deciziilor lui, trebuie să iei în calcul că fiecare astfel de alăturare te va condiționa într-un fel sau altul. În funcție de serviciu alegi, te vei trezi că ți se va spune unde să dormi, când, cât și ce să mănânci, la cât să te culci și să te trezești, ce traseu să alegi, iar elementul de spontaneitate va fi redus la minim. Lucrurile alea, în mod cert, oferă liniște și relaxare unui anume tip de călător, și îl frustrează și obosesc maxim pe altul. Trebuie doar să fii conștient din ce categorie faci parte și cât de flexibil ești în a permite intervențiile de acest tip. Fie că alegi un ghid, un porter sau o struțo-cămilă vei fi fi condiționat și limitat. Asta indiscutabil. Dar și ajutat. Repet, ține strict de ce ai nevoie. Atâta doar că dacă analizezi asta după ce ai luat decizia, riști să fii frustrat 14 zile, cum am fost eu.
Dacă dorești să te organizezi singur și să ai libertate absolută asupra deciziilor tale, atunci nu ai nevoie de niciunul dintre ei. Iată câteva motive pentru care am crezut eu că aș putea avea nevoie (și care s-au dovedit false, cu toatele):
- Posibil să nu găsesc cazare și un porter mă va ajuta. Fals. Am fost în highest of the high peak (atunci începea sezonul de ascensiune pe Everest) și am găsit cazare în 100% din locurile în care am întrebat (peste 50 de lodge-uri).
- El te ajută să obții cazare mai ieftin. Fals. Până la un punct mi s-a dovedit că prețurile sunt identice, indiferent cine le solicită, apoi am aflat cazuri de clienți care plăteau mai mult, rezervările fiind făcute de porteri.
- Altitudinea mare va avea un impact enorm asupra rucsacului și fiecare 1 kg extra va părea cât 10, deci mai bine să te ajute cineva la cărat. Asta e o prostie incredibil de mare. Rucsacul de 10 kg are 10 kg și la plajă și la Everest Basecamp. Având în vedere că nu e nevoie să cari mâncare, apă se găsește peste tot, de sac de dormit nu e musai nevoie, se pot cere 2 pilote la lodge-uri, bagajul poate cântări 10-12 kg, ceea ce este foarte realizabil pentru mai oricine.
Ceea ce pentru mine nu a funcționat, poate funcționa foarte bine pentru altcineva care nu vrea să își bată capul cu organizarea și să se degreveze de greutate pe cât posibil. Desigur, asta vine la pachet și cu un procent de degrevare de experiența în sine. Eu, în mod cert, nu aș mai face alegerea asta. Din punct de vedere costuri, un porter costă aproximativ 20$/ zi, un porter ghid 25$, un ghid 30$, la care se adaugă bacșișul la final.
Cum spuneam, lucrurile stau puțin diferit astăzi, la momentul în care scriu aceste rânduri. Și asta deoarece începând cu 1 Aprilie 2023, din considerente care nu fac subiectul acestui articol, Nepal interzice accesul turiștilor neînsoțiți pe majoritatea potecilor. Lucrurile nu sunt, încă, foarte clare și, din câte am citit în diverse comunicate, se fac petiții și se solicită guvernului să renunțe la acest demers. Ceea ce, poate, a fost inițiat cu scopul de a aduce un venit suplimentar Nepalului prin arvunirea – voit sau nu – a forței de muncă locale, posibil să ducă la scăderea acestuia, având în vedere cât de multă lume preferă varianta de solo trekking, cel puțin pe traseele deloc complicate și foarte bine marcate, cum a fost și cel parcurs de mine. Puteți citi mai multe, aici.
Asigurare de călătorie și medicație
Este foarte important să aveți o asigurare care să vă garanteze evacuarea gratuită cu elicopterul de la altitudinea maximă la care intenționați să ajungeți. Am văzut zeci de elicoptere de salvare zilnic care coborau turiști care, cel mai probabil, făcuseră High Altitude Sickness sau care erau pur și simplu epuizați. Altfel, costurile depășesc 1000 Euro pentru o evacuare. Evacuările pe distanțe mai mici se fac și cu ajutorul cailor. În România, din câte am înțeles, nu (mai) există o asigurare potrivită pentru acest lucru. Eu am ales să mă însciu în Clubul Alpin Austriac care, printre altele beneficii, oferă și o astfel de asigurare de rescue cu elicopterul oriunde în lume, până la 6000 metri. Atenție, asigurarea aceasta trebuie însoțită de una obișnuită de călătorie.
Altfel, am plecat cu ditai cutia de medicamente și, din păcate, bine am făcut. Am avut la mine aspirină, pe care am luat-o zilnic până am căpătat HAS, apoi am trecut pe tratament cu acetazolamidă. Atenție, e un medicament care dacă poate fi evitat, ar fi bine să fie. Are efecte adverse frecvente și urâte. La Ovidiu s-au arătat moderat, la mine au luat asemenea proporții în câteva zile, încât am renunțat la tratament iar răul de altitudine a revenit. Medicamente pentru dureri puternice de cap și diaree (foarte important, aveți șanse maxime să le folosiți pe cele din urmă), brufen și somnifere pe bază de plante. Retrospectiv, aș fi luat ceva siropuri de tuse și pastile de tip Strepsils sau Tantum Verde, deoarece tusea kumbu dată de praful de pe traseu m-a epuizat. În viața mea nu am luat atâtea pastile ca în Himalaya... Repet, s-ar fi putut foarte bine să nu fie nevoie de nicio pastilă, dar mai bine să le ai și să nu le folosești, decât viceversa.
Echipamentul folosit
Cu ani în urmă credeam că pentru a face ascensiuni puțin mai deosebite (puțin, adică puțin, nu vorbesc aici de alpinism sau lucruri foarte tehnice), am nevoie de cine știe ce echipament pentru care trebuie să-mi vând un rinichi și să mai vin și cu ceva mărunțiș de acasă. Nicidecum. Din fericire, strictul necesar de calitate (un rucsac bun, încălțări comode, o haină de ploaie) îl cumpărasem de anul anterior, de când am făcut Tour du MontBlanc. Acum am plusat cu un sac de dormit mai gros, cu confort termic negativ și pe care, din păcate l-am luat prea mare și, din fericire bine am făcut, deoarece nu m-a incomodat noaptea când puneam bateriile și hainele la picioarele lui și cu un strat de haine de corp de merinos.
Ce vreau să spun este că lipsa unui echipament ideal nu ar trebui să fie o piedică, la fel cum nici un branding din cap până în picioare nu îți va garanta o reușită. Dacă ar fi să reduc tot echipamentul la esențial, aș păstra, în mod cert următoarele:
- Sacul de dormit de la Trimm, a fost suficient de gros, probabil frigul accentuat s-a datorat bolii și oboselii
- Rucsacul Osprey, care s-a așezat extraordinar de bine pe spatele meu.
- Bocancii La Sportiva, care deși au avut un minus enorm, anume zero impermeabilitate, au oferit un confort ideal. 3 zile, din păcate, am stat cu picioarele ude fleașcă, dar ude și comode...
- Cea mai mișto geacă de ploaie din lume de la Decathlon, nici dacă înoți cu ea, nu trece vreun strop. Plus, e foarte versatilă, am folosit-o și pentru vânt și soare, nu doar pentru ploaie. Am pus link către modelul din noua colecție, geaca mea din colecția veche este galbenă.
- Pufurile Decathlon, am avut 2 la mine, unul îl purtam ziua, altul noaptea.
- Colanții și bluza de merinos Decathlon, pe care le-am purtat pe sub echipament.
Nu spun că o pereche de blugi și teneși sunt suficienți (deși am văzut și asta...), dar nici că ai nevoie ca fiecare piesă de echipament să fie extraordinară pentru a-i da drumul. Până la urmă, în timp ce noi cărăm după noi amar de gear și harnșamente, oamenii ăia urcă în puf și în șlapi...
Ce mi-a plăcut cel mai mult din această experiență:
- Zborul Kathmadu-Lukla – este considerat a fi cel mai periculos zbor din lume, pista fiind una foarte scurtă. Avioanele arătă ca niște autobuze Codreanu în care încape o mână de oameni și care vin și pleacă cum se nimerește. Chiar ai sentimentul că stai la autostop, atâta doar că ai plătit deja biletul. Bagajul de cală poate avea maxim 10 kg, dar dacă depășește, se plătește per kg, nu mai rețin exact cât, dar foarte puțin. Zborul a fost savuros, cu totul deosebit față de ce am mai trăit. Savuros a fost și să stau și să privesc cum decolau și aterizau avioanele (găsiți video-uri în link-ul primei zile de jurnal).
- Partea de traseu mult mai puțin umblată de după Everest Base Camp – pentru mine au fost incomparabil mai plăcute zilele petrecute pe potecile mai puțin turistice, mai liniștite, mai sălbatice. Iar peisajele au fost pe măsură.
- Gokyo Lakes – dacă ar fi să aleg un loc, unul singur, care să fie preferatul meu din această experiență, acela ar fi indiscutabil zona lacurilor Gokyo. Un spectacol absolut, drumeția până pe Gokyo Ri (5357 metri) a fost cea mai frumoasă parte a călătoriei. Recomand cu toată insistența cazare la Thanka Inn, o splendoare absolută!
- Pădurile de rhododendron – am prins taman sezonul în care pădurile erau roșu și roz intens. Nu am cuvinte să descriu ce sentimente mă încercau când urcam înconjurată de copacii încărcați de rhododendron, foarte diferiți față de cel cu care eram obișnuită din România.
- Curățenia – cred că Munții Himalaya sunt cei mai curați munți pe care i-am călcat. Există coșuri de gunoi peste tot, iar colectarea se face selectiv. Există toalete publice pe munte, uneori 2 alăturate, una cu taxă și alta fără. Și cea fără era curată.
- Tot muntele pare a fi o grădină botanică. Extraordinar de multe flori, colorate în fel și chip, la altitudini de +3.000 metri.
- Friptura de iac – a fost felul meu preferat de mâncare, pe care l-am găsit în doar câteva lodge-uri, dar am profitat de fiecare dată când am făcut-o. Friptura e de fapt o chiftea de burger (carne tocată), aplatizată bine și prăjită, însoțită de ceva legume și cartofi prăjiți. Cea mai bună pe care am mâncat-o a fost la Hotel Tibet, în Namche Bazaar, a doua cazare preferată după Thanka Inn de la Gokyo.
- Mulți, mulți căței peste tot, iubiți, hrăniți, nehuiduiți.
- Sentimentul de la Everest Base Camp – înainte de sentiment a fost un șoc. Drumul final spre EBC e ca o șosea (nu foarte accesibilă) plină cu de toți și cu de toate. Călcând cu grijă pe porțiunile de final să nu îmi rup picioarele pe stânci, mă uitam la bieții cai care cărau coloși de bine peste 150 kg în spate, în blugi și abia respirând. De ce, oare, Doamne? Ca să se pozeze la piatra pe care scrie Everest Base Camp, cum de ce? Ar fi foarte greșit să deduci de aici că am ceva împotriva persoanelor supraponderale. Am ceva împotriva celor care, fie că nu își cunosc limitele, fie că nu le pasă de ele, ajung să devină o povară pentru cei din jur. Din păcate, cel puțin 90% dintre cei care s-au perindat în timp ce am fost și noi în tabără se pozau la piatră și plecau. Atât. Pentru atât veniseră până acolo. Îmi venea să urlu la ei heeeei, tabăra de bază începe după piatră, DUPĂ!!! E ca și când bați amar de drum până în Tokyo să vezi sărbătoarea cireșilor înfloriți și când ajungi, în sfârșit, la intrarea în parc, îți faci o fotografie cu sigla și te întorci acasă. Magia începe acolo unde se termină fotografia cu piatra... Ningea atât de puternic.. Mi-aș fi dorit să pot vedea ghețarii din jur unde se antrenau alpiniștii pentru vârf și i-am zărit, un pic prin ceață. Le-am privit corturile colorate, echipamentele și le-am respirat zumzetul, foiala. Era liniște și totuși nu prea liniștit. Am tras căciula mai tare pe ochi și am încercat să îmi imaginez ce simt ei, cum e să fii acolo timp de minim 4 săptămâni, înconjurat de străini, dormind și trăind într-un cort și sperând ca cerul să fie bun cu tine și să te lase să calci pe acoperișul lumii și să revii, teafăr. Cu prețul unui apartament în România, dar asta e altă discuție. Dacă vrei să iei vreun pic de sens din experiența asta, îți spun doar atât: sensul e după piatra cea mult fotografiată, iar nu piatra în sine.
- Lucrul care, poate, mi-a plăcut cel și cel mai mult a fost să văd evoluția față de aspectele pe care le-am citit despre Nepal în general și despre Himalaya, în particular. Desigur, termenul de comparație face diferența, iar eu nu compar cu o țară evoluată, compar cu ceea ce citisem și vizionasem cu vreo 5 ani în urmă, lucruri care sunt mult schimbate. Și, până la urmă, compar cu Asia în sine, pe care am luat-o la picior de destule ori. Cartea lui Marius Chivu, pe care am recitit-o cu plăcere înainte să merg în Himalaya, „3 săptămâni în Himalaya”, dincolo de faptul că este savuroasă și o recomand drept lectură, este foarte departe de realitatea de acum. Șocul cultural este infinit mai mic. Posibilitățile sunt mai multe, piedicile sunt aproape inexistente, oamenii își mai câștigă existența și din altceva decât din spart piatră cu ciocanul și cărat cofraje de ouă câte 2-3000 metri altitudine. E spre bine, e mai uman, e mai plin de speranță. Asta chiar m-a bucurat!
Experiența Himalaya a fost una copleșitoare
Sunt fericită că s-a întâmplat și că am făcut-o și că am simțit trăiri noi, chiar dacă la momentul acela căutam să le resping. În 36 de ani mi-am chinuit corpul în fel și chip, dar acum a fost prima dată când mi-a zis „hei, chiar nu sunt bine!” și știu că ținea (poate nu total, dar suficient) de mine să nu îl fac să ajungă în punctul ăla. Fizicul nu lasă niciodată mâna psihicului așa că și starea mea de spirit a avut momente de declin, pe care am ales să nu le dosesc, ci să le verbalizez în jurnalele pe care le-am scris în fiecare seară. Dacă nu erați voi, nu le-aș fi scris, cel mai probabil.
Sunt o persoană dificilă în călătorii, și am devenit tot mai conștientă de asta, de când călătoresc singură. Genul ăsta de călătorie, alături de provocările descrise și de un fel de a fi temperamental și impulsiv cum este al meu cred că are șanse maxime să strice relația cu omul/ oamenii care te însoțesc. Nu pot știi sigur, dar cred că Ovidiu a fost partenerul ideal cu care să împart experiența asta, care a știut mereu să aplaneze conflictele, deși nici lui nu i-a fost mereu bine, să accepte schimbările mele de stare, de traseu, de ton și să caute să fie bine. Nici nu mai știu câți ani au trecut de când a început prietenia asta, între fata fițoasă de oraș, care își cheltuia toți banii la terase și pe haine, care mergea 2 km cu taxiul și care nu urcase niciun deal, apăi vreun munte și colegul montaniard de la birou.
Nu mai știu câți ani au trecut de când am început să îmi înving temerile împinsă de la spate de Ovidiu și până azi, când strigă după mine să merg mai încet pe munte că nu mai ține pasul :)) Au fost munții Greciei, ai Bulgariei, ai Slovaciei, ai Marocului, Caucaz, Himalaya, Carpații și probabil câți alții vor mai urma în prietenia asta. Mulțumesc, Ovi, că îmi ești același prieten bun, indiferent unde și cum ne duce viața. Ce vreau să spun prin asta este că o companie nepotrivită se poate transforma, la rândul ei, într-o altă provocare. Iar provocarea la care este supus corpul cred că este mai mult decât suficientă.
Dragă Om Mare,
Poate te așteptai ca această călătorie să îmi fi împlinit un vis vechi sau să fi avut o miză foarte importantă pentru mine. Chiar deloc. Îmi pare rău dacă te așteptai ca întreaga poveste să fie mai romanțată. Cu mulți ani în urmă, eram aproape sigură că mă voi muta în Kathmandu, pentru o colaborare. De atunci am rămas cu gândul că mi-ar plăcea să ajung la Everest Base Camp, să fac poze cu steagurile alea colorate de pe vârf. Doamne, ce tâmpenie! Serios, dacă de asta îți dorești și tu să mergi, îți fac cadou un sul nou-nouț de steaguri. Oricum pe piatră mai erau câteva vechi și ude din care nu înțelegeai nimic.
Călătoria în Himalaya a venit total întâmplător, așa cum au venit mai toate lucrurile importante din viața mea – pentru a-mi dovedi că nimic, dar absolut nimic nu este, de fapt, întâmplător! Am pornit în aventura asta fericită, dar cu sufletul mic și temător. Am suferit, am râs, am plâns, am trăit, am avut pe cine mi-a fost bine alături, am învățat. M-am întors mai înțeleaptă și cu sufletul imens.
Încântător-sincer-interesant! Mulțumim!
Și da, ”Nimic (important în viața noastră) nu este întâmplător”, Trebuie doar să trăim conștient pentru a vedea și a înțelege asta.
Mulțumesc tare mult!