Dragă om gospodar,
Fiecare dintre noi se gospodărește cum și cu ce știe el mai bine. Eu, spre exemplu, mă gospodăresc cu scrisul. De când mă știu scriu și, drept să-ți zic, nici nu mi-am luat vreodată răgazul să mă gândesc la asta, cum o fac, de ce o fac, cât îmi place sau cât de greu îmi e să o fac. Scriu cum respir – ritmic, constant, aproape inerțial. Îți dai seama că și a respira e un proces conștient, doar atunci când, dintr-un motiv sau altul, rămâi fără aer sau ai palpitații. La fel e și cu scrisul, îl conștientizez doar atunci când mi se pune un nod în gât și cuvintele se blochează în el și nu găsesc cale să-l ocolească și pace. Se întâmplă rar, dar se întâmplă. Uite acum, de exemplu, stau toate buluc și împing nodul ăsta de emoție.
Greu nu e să scrii despre lucruri pe care nu le cunoști sau care nu îți fac plăcere, greu e să scrii despre emoții, trăiri puternice și oameni dragi, de teamă că orice cuvinte ai alege, ele nu vor reuși să exprime ce ți-ai dori. Și așa mă tot gospodăresc cu ele de vreo câteva zile, de când am revenit de la Gospodăria cuDor, pardon Cobor, și sper să le nimeresc pe cele cât de cât potrivite în articolul ce urmează, nu de alta dar, oricât de bun ai fi cu cuvintele, unele experiențe trebuie trăite, iar nu citite.
Felul în care astrele au așezat și invocat vizita mea la Gospodăria Cobor nu putea să aducă cu sine decât o experiență memorabilă. Și exact așa a fost. Unul dintre motivele pentru care ador când sunt invitată la o cazare chiar la deschidere sau, cum este și cazul acesta, înainte cu ceva timp ca ea să intre în circuit turistic, este faptul că mă simt parte dintr-o poveste care abia începe să se scrie. Și parcă am și eu un rând de scris în ea. Știi sentimentul ăla că ai ajuns fix când trebuie undeva? Dar ai ajuns așa, pur și simplu, nu fiindcă ai fugit, ai plănuit, ai calculat. Te-ai nimerit și te-ai nimerit de minune. Ce sentiment frumos! Și cu el m-am însoțit timp de 3 zile, cât a durat șederea mea la Gospodăria Cobor și, iată, continuă să se țină după mine și la câteva zile după ce am revenit.
Povestea Gospodăriei Cobor este pe cât de simplă, pe atât de frumoasă. Camelia și Silviu, iubitori de natură, de munte, de liniște, de trasee mai puțin umblate, se plimbau cu bicicleta pe dealurile și pe străzile de țară din Cobor. Și s-au îndrăgostit. Au văzut un loc, și au știut că trebuie să fie al lor.
Nu doar că nu era la drumul principal, nu doar că e imposibil doar să treci pe acolo și să te împiedici de el, ci era chiar la finalul drumului ăsta deloc principal și deloc împiedicabil. Acolo unde, șanse puțin probabile ca cineva să mai cumpere, să mai construiască, să mai știrbească din autenticitatea naturii. Și au cumpărat o casă care mai stătea cât de cât în picioare. Și apoi alta, de care nu era indicat să te apropii prea mult, mai ales dacă sufla puțin vântul. Apoi locul unde ar fi fost, cândva, alta, deși greu să îți imaginezi că în lăstărișul și bălăriile alea ar fi fost, cândva, viață. Vecinii au dat și ei bucuroși din dărâmăturile lor pentru că, nu-i așa, gunoiul unuia se poate transforma în comoara altuia. Și nu știu ce exemplu mai bun ca să evidențieze zicala asta decât ceea ce reprezintă astăzi Gospădăria Cobor.
Deși încă nu a intrat în mod oficial în circuit turistic, Gospodăria Cobor m-a întâmpinat cu casa și masa plină. De prieteni, cunoscuți, meșteri, oameni de-ai locului, de-ai familiei sau de-ai norocului. Eu făceam parte din ultima categorie și, sincer îți spun, m-am simțit ca acasă. În jurul meu toată lumea trebăluia, sporovăia, râdea și povestea, lua măsuri pentru dulapuri, încărca, descărca, muta lucruri de colo colo, ațâța focul, iar în jur mirosea a vopsea proaspătă și tocăniță de porc. Apoi, repede, toată lumea la masă, așa ca o familie mare, cu tot cu Transilvania (Trans și Ilvania) și Tzache cei 3 lupi superbi, care făceau casă bună cu cățeii care se aciuează prin curte de pe stradă. Și așa toată ziua, nu știu de când începeau că de fiecare dată când mă trezeam munca și voia bună era în toi iar seara, seara târziu, ne strângeam cu toții la foc, la un vin și la o poveste, ca o mare familie, care se regăsește la final de zi, împreună, acasă.
Dacă ăsta e sentimentul pe care l-am avut acum, nu pot decât să îmi imaginez cel cu care vor fi întâmpinați oaspeții, odată ce Gospodăria Cobor își va deschide porțile.
Dar de ce nu ați deschis încă?, îl întreb pe Silviu când îmi face turul de bun venit al tuturor căsuțelor din gospodărie. Oh, dar mai avem, zice, mai sunt multe de făcut aici. Dar la începutul verii, gata îi dăm drumul, fie ce-o fi! Dar mie mi se pare că arată totul foarte bine de acum, de ce să mai așteptați până atunci? Păi care e graba, zice el? Păi mă gândesc că e un pic de grabă, totuși lucrați la proiectul ăsta de vreo 5 ani, nu? E momentul să începeți să și primiți, nu doar să dați. Păi tocmai de asta nu e grabă, zice, pentru că îl facem exact ca pentru noi. Exact cum ne-am dori să fie dacă ar fi casa noastră. Tot ce vezi în jur e realizat și ridicat de noi, alături de oamenii din sat. Lucrăm cot la cot cu toții, ca pentru casa noastră. Și când faci ceva al tău, vrei să dăinuie și să te mulțumească. Unde-i graba, deci?
Chiar așa, unde-i graba?...
Deși inițial crezusem că fiecare dintre case este rezultatul recondiționării uneia vechi, fotografiile lui Silviu mi-au dovedit contrariul. Aproape tot a fost construit de la zero. Casele sunt spațioase, luminoase, elegante și confortabile. Mobilierul este fie realizat de meșterii din sat, fie recondiționat. Totul în gospodărie respiră. Nimic nu e înghesuit, nimic nu e incomodat de prezența nedorită a unui acaret. Grădina imensă cu mese pe iarbă, presărate ici colo, locul de foc de tabără și ceaun, fântâna, bucătăria de vară cu flori pictate, dealul care îngrădește ograda, toate scriu aceeași poveste.
Eu am stat în șura de la una dintre case, de unde se vedea splendid întreaga natură, prin cei 3 pereți de sticlă ai livingului. Din păcate, vremea de iarnă care a scăpat în primăvară m-a întâmpinat cu lapoviță și ninsoare și doar am putut să îmi imaginez ce apusuri spectaculoase aș fi putut zări pe geam. Un motiv în plus să revin!
Gastronomia locală va fi unul dintre punctele de atracție ale locației. Iar viitorul restaurant este deja, cea mai mare atracție. Aici ne strângeam în fiecare seară, în jurul unei sobe imense, mereu trosnind în flăcări, oameni de-ai locului, cunoscuți, prieteni, oaspeți de ocazie, alături de nelipsiții Trans, Ilvania și Tzache, cei 3 lupi blânzi și docili, care se tolăneau în fața focului și de acolo nu se mai dădeau mișcați. Bine, poate doar dacă îl mângâiai pe unul dintre ei, și găsea rost și altul că i se cuvine același tratament. Acesta a fost și locul meu favorit.
Deși, cum spuneam, locația nu a intrat încă în mod oficial în circuit turistic, viitorul restaurant a găzduit deja concerte, sesiuni de fotografie, mici evenimente cu copii și este martorul a numeroase planuri și visuri mărețe, care se discută cu pasiune în fața sobei. Spațiul de relaxare din jurul șemineului este superb. Totuși, mie parcă mi-a mers mai tare la suflet colțul de lectură de lângă viitoarea bucătărie, un colț colorat, de unde poți privi de jur împrejur la toată splendoarea din interior, precum și la toată splendoarea de după pereții vitrați.
Poate cel mai interesant lucru legat de restaurant este faptul că, în curând, va găzdui Muzeul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial, care va fi amplasat la mansardă. L-am ascultat fascinată pe Silviu, povestind despre una dintre pasiunile lui – descoperirea de lucruri militare din cele 2 Războaie Mondiale, petrecute pe teritoriul României. Le-am văzut cu ochii mei, parte dintre ele. Căști găurite de gloanțe, tuburi de obuze, portofele, ploști, catarame, monede, chei, scuturi, plăcuțe de înregistrare și atâtea altele imaginate și neimaginate.
Mai fascinantă, chiar, decât pasiunea de a reduce la viață crâmpeie dintr-o epocă îngropată cu ajutorul unui detector de metale, este energia pe care o transmite Silviu când atinge cu grijă obiectele și te îndeamnă să o faci și tu, să le simți anii, povestește unde le-a găsit și care le este vechimea, face legături între lucruri, locuri, se folosește de fotografii și înscrisuri vechi, citește, ascultă, înțelege. Însuflețește o perioadă care, pentru cei mai mulți dintre noi, nu mai purta nimic viu în ea. Cât îți va plăcea să îl asculți și tu, vei vedea de nu!
Sunt 5 ani, iată, de când Sliviu și Camelia au dat startul acestui proiect de suflet și, odată cu el, au început să pună satul uitat de lume, Cobor, pe harta Brașovului. Și, ceva îmi spune că, în curând, nu doar pe cea a Brașovului. De la drumul principal, îmi explică Sarah, fiica celor doi, o iei pe drumul acela care pare că nu duce nicăieri și mergi până în capăt. Duce la noi, mi-a spus, înainte să vin. Duce acasă, mi-am spus, înainte să plec.
Deși contribuie activ și consistent la îmbunătățirea traiului din Cobor, se opun cu vehemență oricărui tip de modernizare care nu ține cont de un aspect simplu: ei se află pe teritoriul naturii și al animalelor. Sunt bucuroși să ofere tot confortul oaspeților, atâta vreme cât confortul lor nu aduce un disconfort locuitorilor patrupezi. Printre proiectele cel puțin aplaudabile pe care le-au inițiat se numără Bun Venit, Transilvania, asociația prin intermediul căreia se ocupă de educația copilor din sat, precum și Laolaltă ne este bine, proiect al acestei asociații, menit să contribuie la dezvoltarea satului Cobor. Pe lângă aceastea, mai au o sumedenie de idei minunate, menite să aducă un plus de confort oaspeților (pe care ei îi numesc prieteni/ de-ai casei, iar nicidecum clienți), să ofere variante plăcute de petrecere a timpului liber în zonă și...
Dragă om gospodar,
... și ți-aș mai povesti cu drag despre ce planuri minunate au pentru viitor, pe care, nu mă îndoiesc, le vei iubi și tu, dar destul că le-am dat buzna în casă înainte să pună preșul cu „bun venit”, să nu le dau iama și în hârtii, înainte să le așeze în dosar. Așa că mă opresc aici și îți mai spun doar asta: aștept cu bucurie să le descoperi chiar tu, una câte una, cu fiecare vizită la Gospodăria Cobor. Pentru că, sunt convinsă, dacă vei merge o dată, vor urma, negreșit, și alte dăți. Da, știu, vei spune, poate, că nefiind la strada principală, puțin probabil să ai drum pe acolo. Și asta e bine, pentru că dacă vei alege să îți faci drum, vei știi și tu, vor știi și ei că ești tipul de oaspete pe care îl doresc pentru gospodăria lor: cel care știe că drumul spre acasă nu e niciodată prea lung sau prea plin de gropi. E drumul bun.
Cu drag,
Un om care a dres-o și de data asta cu scrisul
UTILE:
- Gospodăria Cobor se află (nu-i așa?!) în Cobor, la 60 km de Sighișoara, 80 km de Brașov și 100 km de Sibiu.
- Locația își va deschide oficial porțile la începutul lunii iunie. Puteți urmări paginile de Facebook și Instagram pentru a fi la curent cu data exactă.
- Gospodăria este formată dintr-un număr de 7 case, recondiționate sau reconstruite. Fiecare casă poate acomoda un număr diferit de oaspeți, de la 2 la 6. Fiecare căsuță se închiriază integral.
- Micul dejun va fi inclus în prețul cazării și, la cerere, se pot servi și alte mese la locație, fie în regim de self-catering, fie gătite de localnicii pricepuți și primitori.
- Locația este adult-only iar animalele de companie nu sunt acceptate, nu pentru că nu sunt foarte iubite, ci datorită prezenței celor 3 lupi blânzi și buni care poate nu au dispoziție de oaspeți, într-o zi sau alta.
- Locația este pretabilă și pentru evenimente (concerte, team-buildinguri, întâlniri cu echipa, botezuri etc.), activități care deja au loc și au loc cu succes și apreciere.