Dragă înțeleptule,
Ca și tine, sunt convinsă, am primit deja o sumedenie de lecții în viața asta și sper să le știu valoriza câte zile oi mai avea. Dintre toții dascălii pe care i-am avut, în ultimii ani cresc și mă dezvolt frumos, înțelept și asumat, sub îndrumarea unuia care este când incredibil de dur și neiertător, când bun, iubitor și înțelegător. Diferența între tipurile lui de atitudine o face atitudinea mea. Iar dascăl mi-e mărețul munte. Cu fiecare nouă experiență înțeleg că, îmi place sau nu, el are ultimul cuvânt. Sunt zile în care chiar nu are chef iar eu chiar nu am altceva de făcut decât să aștept să îi vină zile mai bune. Sunt zile în care e cea mai bună gazdă, cel mai bun companion, cel mai bun remediu pentru suflet. Despre felul în care m-a învățat să am răbdare și să dau timpului timp între cele 2 stări ale lui vreau să îți povestesc azi.
Acțiunea se petrece în Munții Olimp, pe acoperișul Greciei, locul în care zeii nu se joacă. Îți doresc să nu o faci nici tu.
Cu vreo 8 ani în urmă am început să îndrăgesc muntele. De la un veritabil pantofar cu drag nespus de lenevit pe la terase și prin mall-uri și cu interes minim pentru mișcare, am început să nu mai ies din bocanci și să îmi fac de lucru tot pe unde își făcea și muntele. Încet, încet, cu o repeziciunea incredibilă am început să îmi schimb stilul de viață să am o viață. Foarte curând, am organizat împreună cu câțiva prieteni o excursie în Grecia, urmând să urcăm și pe Muntele Olimp, acoperișul țării.
Nu știam mai nimic despre traseu, decât că are câteva porțiuni foarte dificile și periculoase, în ascensiunea spre vârful cel mai înalt, Vârful Mytikas (2918 m). Provocarea pe care mi-am dorit-o, a fost să fac ascensiunea de la 0 la 2918 m, așa că am luat trenul până în Litochoro și de acolo, de la malul mării, am început urcarea. Nu vreau să te plictisesc cu detaliile orelor de bocăncit pe asfalt, ci cu mirarea faptului că era iunie, eram în Grecia, pe traseu era zăpadă și, în a doua zi, ziua ascensiunii, a început să lovească cu grindină atât de puternic și de neoprit, încât simțeam că Zeus juca rațele și vânătorii cu noi. Majoritatea celor de pe traseu, printre care și noi, au ales să se întoarcă la refugiu (de unde ni se recomandase insistent încă de dimineață să nu plecăm, deoarece era periculos) și, fie să amâne ascensiunea pentru a doua zi, fie să aștepte să se oprească sesiunea de paint ball celest și să coboare.
Din păcate, nu toți au ținut cont de amenințarea muntelui iar o persoană din grupul care a ales să urce pe Mytikas nu s-a mai întors. Nici în ziua aceea, nici în alta... Abia atunci am început să înțeleg că muntele nu se joacă, indiferent cât chef de joacă ai tu. A doua zi, vremea s-a îndreptat, dar ni s-a recomandat, dacă nu suntem foarte experimentați și nu avem asigurări, să nu mergem totuși pe Vârful Mytikas, ci pe cel din stânga lui, Vârful Skolio (2912 m). Întâmplarea din ziua anterioară ne-a facilitat decizia. Acoperișul Greciei urma să fie acolo și în alte zile și alți ani. Noi, puteam risca să nu. Așa că am zâmbit resemnați vârfului de temut din dreapta și ne-am îndreptat spre mai blândul Skolio din stânga, care ne-a întâmpinat cu tot ce putea fi mai frumos pentru niște montaniarzi aflați la început de drum, dornici de spectacol al naturii, dar ascultători și umili deopotrivă.
Anii au trecut, dar gândul meu a rămas la El. Parcursesem mai toate traseele considerate a fi dificile din România. Zburdam pe creste cu mai multă încredere, priveam mai cu aplomb în hăuri, făcusem via ferrata prin Munții Dolomiți, iar brațele mă trădau tot mai puțin în cățărări. Totuși, nu știam la ce să mă aștept de la Mytikas. Îmi întrebam cunoscuții care fuseseră, cu ce seamănă traseul. Stăteau puțin pe gânduri și apoi spuneau „nu știu, cu nimic din România”. Ei, cum se poate așa ceva?! Se poate. 🙂
Astfel că, în urmă cu 2 veri, am decis să îmi iau inima în dinți și să bat, din nou, la ușa lui Zeus. Aveam să accept, cum am făcut-o cu 8 ani în urmă, dacă nu dorea să mă primească. De această dată am început ascensiunea nu de la nivelul mării ci, cum fac majoritatea drumeților, de la Prionia (1050 m), unde am lăsat mașina. Se poate lua și un taxi din Litochoro spre Prionia, prețul este decent. Am ajuns destul de târziu, și am urcat susținut până la Refugiul A/ Spilios Agapitos (2100 m), sperând să mai prindem bucătăria deschisă și să ne bucurăm de pastele de care îmi aminteam cu drag din tura anterioară. Urcușul nu este dificil și este bătut zilnic de măgărușii care fac aprovizionarea refugiului. Poteca este foarte vizibilă, traseul bine amenajat, însă diferența de nivel (+1000 metri) și faptul că tot drumul este pietruit te pregătește temeinic pentru ziua ascensiunii.
Am regăsit Refugiul A întocmai cum mi-l aminteam – minunat! Plin de oameni calzi și buni, curat, cu mâncare delicioasă și bere rece la prețuri cel puțin rezonabile. Am ales, de această dată, să campăm în curtea refugiului, iar înainte de răsăritul soarelui eram gata de plecare. Dar nu înainte de a privi, cu o cană de cafea aburindă în mâna înghețată răsăritul soarelui din Marea Egee. Da, eram la +2000 metri și priveam răsăritul în mare. Asta da binecuvântare!
Faptul că am plecat printre primii pe traseu, însă, s-a dovedit a fi adevărata binecuvântare a zilei. La puțin timp după ce am lăsat refugiul în urmă, vegetația a început și ea să lase loc grohotișului, teraselor de calcar și golului alpin. O splendoare! Mărețul Mytikas se prefigurează rapid și te însoțește tot drumul. I-am zâmbit de câteva ori și am văzut că mijește ochii dintre nori. Mi-a dat un sentiment plin de speranță că de astă dată ne vom întâlni față în față bocanc în frunte.
În mai puțin de 3 ore eram pe Vârful Skala (2866 m), care marchează confluența între Vârful Skolio (2912 m), la stânga și Vârful Mytikas (2918 m), la dreapta. Cu emoții, am luat drumul sufrageriei lui Zeus, mărețul Vârf Mytikas. Ascensiunea începe, de fapt, cu o descensiune printr-un horn destul de abrupt și continuă cu o urcare care mie mi s-a părut destul de periculoasă. Periculoasă pe teren uscat, sinucidere curată pe teren umed. Înclinația pantei, combinată cu ceața densă, cu terasamentele de calcar foarte instabile și, mai ales, cu hăul de +2500 metri care se căsca sub mine mi-a dat nișt emoții puternice.
Acela a fost momentul în care am mulțumit muntelui pentru că m-a oprit cu 5 ani în urmă. Acum știam că sunt pregătită, că am curajul, condiția fizică și experiența montană să fac asta. Plus, condițiile meteo (aproape) favorabile. Atunci aș fi avut șanse mari să sfârșesc dramatic. Partea cu adevărat dificilă a urmat apoi, pe porțiunile de cățărare liberă, pe perete vertical, cu prize puține și, și acelea, create anume, parcă, pentru oameni cu membre mai lungi decât ale mele. Pe urcare existau zone cu șufe, în care se puteau prinde corzi. Am văzut traseul inclus la alpinism, în unele articole. Nu aș merge până acolo, dar nici nu l-aș recomanda oricui. Am parcurs cu atenție maximă ultimele porțiuni de traseu, dar și cu o enormă bucurie.
Cu bucurie că eram atunci, acolo. Cu o și mai mare bucurie că am ales să nu fiu cu 5 ani în urmă acolo.
Recunoștința pe care am simțit-o când am ajuns pe vârf l-a făcut și pe Zeus să zâmbească și a dat perdeaua de nori și ceață la o parte. Nu pentru mult timp, dar pentru suficient de mult cât să simt cum e să fii pe acoperișul Greciei, pe acoperișul lumii antice. Am râs, am țopăit, am fost fericită. Nu atât pentru locul în care mă aflam, cât pentru lecția pe care o primisem.
Dragă înțeleptule,
Cred cu tărie că lucrurile se întâmplă cum ar trebui să se întâmple și că universul nu trimite mesaje așa, la întâmplare, în lume. Alergăm cu disperare să bifăm lucruri, liste, dorințe, de ajungem să ne punem de-a curmezișul rațiunii. Uităm să ne bucurăm de ele și ne facem că nu știm că oricând poate veni un „mâine” în care nu vom mai fi. Și cu siguranță va veni. Dacă iubești muntele ca și mine și îl respecți, sunt sigură că știi că nu îți vorbește degeaba. Există un moment bun pentru toate, chiar dacă nu coincide cu momentul ales de tine. Cu prietenie și drag îți recomand să ții cont de sfaturile muntelui. Eu dascăl mai bun nici că puteam să am!
Cu drag,
Un om ascultător (de munte)
UTILE:
- În Munții Olimp poți ajunge din România fie cu mașina personală, fie cu avionul. De fiecare dată am inclus tura în Munții Olimp într-o excursie mai amplă. Prima dată am zburat spre Salonic și de acolo am mers cu trenul până la baza muntelui, pe care l-am urcat de la nivelul mării. A doua oară am mers cu mașina personală și am început ascensiunea de la Prionia (1050 metri).
- Refugiul A este cel mai tranzitat dintre refugiile de pe traseu, dar nu este singurul. Refugiul C este o altă opțiune, pentru o ascensiune mai facilă, de pe partea opusă a muntelui. Ei numesc refugii ceea ce noi numim cabane – spații de cazare (sau/ și de campat), încălzite, cu baie, cu posibilitate de servire a mesei. Există și câteva refugii (a se citi tot cabane) de tip bivuac, fără facilități și fără cabanier, unde montaniarzii pot petrece noaptea.
- Traseul se poate face și într-o singură zi, într-un ritm destul de susținut însă, recomandate sunt 2 zile.
- Singurele porțiuni expuse și care pot deveni de-a dreptul periculoase pe vreme rea, sunt de la Skala spre Mytikas. Echipamentul adecvat – bocanci, cască de protecție este absolut necesar.
- Traseul nu este unul de tip via ferrata. Nu există porțiuni cu asigurări, astfel că atât cățărarea, cât și descățărarea se fac la liber. Există locuri prevăzute cu șufe pentru corzi mobile, dar eu nu am văzut pe nimeni să fie echipat astfel.
- Traseul poate fi fatal pe ploaie sau ninsoare, dacă este făcut la liber.