Dragă alergătorule,
Nu știu cum ești tu, dar eu fac ce fac și mă trezesc că tot alerg. După lucruri, după oameni, după oportunități. Și când în sfârșit zic gata, acum îmi fac ceva timp pentru mine, mă trezesc că alerg să las în ordine lucrurile dinainte de momentul pentru mine, apoi să planific lucrurile pentru momentul de după, iar în timpul momentului meu, îmi aleargă afurisita de minte tot prin alte părți. Și trece momentul meu ca și când nu a fost. În concediu alerg să prind aurora boreală, să prind vânt bun pentru zborul cu balonul din Cappadoccia, să nu închidă la muzeu, să nu ratez ora de check-in la hotel, să nu pierd trenul, să găsesc loc de parcare, să prind răsăritul, timp în care mintea continuă să alerge la viitoare alergături despre care mie încă nici nu mi-a dat de veste că vor urma.
Și cu cât alerg mai mult, cu atât ratez mai mult din ce mi se întâmplă cu adevărat. Și asta deoarece cele mai frumoase, reale, tangibile momente nu sunt cele după care alerg eu să le surprind, ci cele cărora le permit să mă surprindă.
Și uite așa mi-am amintit mai deunăzi de unul dintre momentele astea splendide care, odată ce abandonezi să mai alergi în neștire după ele, vin ele frumos, liniștit, spre tine, cu cele mai vibrante și mai intense brațe deschise și te cuprind într-o îmbrățișare demnă de cel mai prezent moment.
Se face că era pe la prânz, într-o zi de marți la final de vară și priveam pe geam neștiind ce să fac. Prognoza nu mai părea tocmai potrivită pentru planul făcut împreună cu 3 prieteni, acela de a urca pe munte, în Piatra Craiului, după muncă, pentru a vedea apusul.
După ora amiezii am decis să nu ne schimbăm planul din cauza prognozei (care nu anunța calamități, ci doar cer acoperit, deci șanse minime de văzut apusul), am aruncat rapid sacii de dormit, corturile și ce am găsit de ale gurii prin frigidere în rucsacuri și am pornit în pas alert spre munte, resemnați că măcar vom ciocni un pahar de vin pe creasta Pietrei Craiului chiar și fără apus și cu ceva șanse de precipitații, decât la vreo terasă îngrămădită în centrul orașului. Și ne-am pus pe drum. Și ne-am bucurat de el, și am râs și am povestit. Și am făcut poze, și am luat pauze și am privit sfidători cerul ce se acoperea tot mai mult de nori. Ei, las’, noi să fim sănătoși, or mai fi și alte apusuri, nu avem ce ne mai grăbi să ajungem rapid pe creastă, corturile le putem pune și pe întuneric.
Universul te ia peste picior când te aștepți mai puțin. Stă geană pe tine, ceva ce nu-ți poți imagina. Parcă mai ceva decât Google și telefoanele Huawei! Cum vede că reușește să te încetinească puțin din alergarea ta fără rost, să te dea un pas în spate, să te convingă să abandonezi măcar întrucâtva dorința de a controla totul, cum te răsplătește!
Cu câteva clipe înainte de a ajunge pe Vârful Ascuțit de pe Creasta Nordică a Pietrei Craiului, unde urma și să campăm, o lumină puternică și total neașteptată mi-a izbit ochii obișnuiți deja cu cerul neguros din ultimele ore. Am pus mâna la ochi, și am făcut astfel ultimii pași până pe creastă. Sus, cu ochii mijiți, m-am uitat în jur. Ce am văzut a fost cel mai incredibil spectacol pe care mi-l oferise muntele vreodată, până atunci. Și, să nu mă înțelegi greșit, mi-a oferit extraordinar de multe spectacole muntele!
Apusul nu s-a grăbit nicăieri. Și nici eu nu am simțit nevoia să alerg. M-a așteptat să mă minunez, să țip, să râd, să mă bucur, să fac poze, să ciocnesc vin, să mă alint dar nu v-am zis eu că sigur va fi vreme bună, ați văzut, da?! Că dacă nu era puțin înnorat nu erau culorile astea, deci bine am zis, da? și ne-a dat răgazul să ne punem corturile în aerul deja aproape înghețat al sfârșitului de vară.
Am pus toate hainele pe noi și, cu stele deasupra, am mâncat slănină cu ceapă și usturoi, am mai ciocnit ce nu era de ciocnit la terasele de pe strasse-le central și ne-am băgat la somn în, probabil, cele mai incomode condiții în care mi-a fost să dorm vreodată – pe bolovani, în pantă și cu vântul agitând toate lucrurile de prin cortul șubred. Deși, da, refugiul era taman lângă noi, dar nouă ne place să dăm refugiului rostul lui, iar nu să-l transformăm în pensiune cu pat incomod gratuit. Și ce bine am dormit!
Atât de bine, încât nici nu a fost nevoie să alerg după răsărit. S-a strecurat el, când i-a venit timpul, fără grabă și mi-a zâmbit prin prelata cortului. Am scos capul și i-am zâmbit și eu înapoi și i-am mulțumit pentru o nouă lecție, una dintre atât de multele pe care le-am primit pe munte de-a lungul anilor. Apoi, ne-am strâns lucrurile și la ora 6 am început coborârea, cu soarele gâdilându-ne cefele înghețate și cu aceeași veselie care a marcat și urcarea. Aveam o nouă zi de muncă de în față, însă nu am alergat spre ea. Ne învățaserăm lecția, așa că am salutat noua zi cu o cană de cafea la Cabana Curmătura, iar la orele 10 eram cu toții instalați la calculatoare, pregătiți de muncă.
Dragă alergătorule,
Nu știu cum ești tu, dar eu uneori mă simt tare obosită. Și asta pentru că alerg în neștire după... nici eu nu știu după ce, că nu am vreme să mă opresc să mă gândesc. Și uite așa pierd momente, clipe, trăiri. Sper că tu nu ești ca mine și că dacă alergi, știi către ce și, mai ales, de ce. Dacă ne asemănăm, nu uita că în timp ce tu alergi, nici timpul nu stă degeaba. Cu cât te încăpățânezi să îi arăți că poți fi un alergător mai bun decât el, cu atât ai toate șansele să reușești, și să ajungi mai repede la linia de finish. Și, zău acum, care îți este graba?!
Cu drag,
Un alergător cărui nici măcar nu îi place să alerge, dar nu prea știe să se oprească
NOTĂ:
Traseul pe care l-am parcurs pentru apusul și răsăritul din Munții Piatra Craiului a fost tur-retur: Fântâna lui Botorog – Poiana Zănoaga – Cabana Curmătura – Padinile Frumoase – Vârful Ascuțit. Traseul nu este unul dificil, însă diferența de nivel este mare (aproximativ 1300 metri), există zone cu grohotiș, precum și câteva zone expuse și o porțiune cu cabluri. Absolut nimic de îngrijorat, doar atenție sporită pe anumite sectoare de traseu. Dat fiind timpul limitat (am plecat după ce am terminat orele de muncă), precum și rucsacurile cu echipament de campare, a fost cea mai facilă variantă, chiar dacă nu și cea mai scenică. Noi am parcurs traseul într-un ritm destul de alert, cam 3 ore la urcare și 2 la coborâre. Într-un ritm normal, posibil să se adauge cam o oră atât pe porțiunea de urcare, cât și pe cea de coborâre. Indiferent cum și când alegi să îl parcurgi, nu uita să te bucuri de el!