Dragă cuceritorule,
Se face că era la un final de vară, acum vreo 2-3 ani și traseele de munte aglomerate de la noi, se goleau văzând cu ochii. „E prea frig să mai mergi pe munte de acum”. „Se înnoptează prea repede. Sau, în fine, trebuie să te trezești prea devreme, nu are sens”. „Gata, a venit toamna, de acum nu mai avem unde merge, bine oricum că a fost frumos cât a fost...” alături de mult prea desuetul „știi vorba aia, toamna se numără bobocii, mai stăm și acasă!”.
Eu știam altă vorbă – toamna se numără vârfurile, pentru că odată cu răcirea treptată a vremii, degetele goale din șlapi și trollerele nu prea mai au chef de haihuială, peturile de bere și cojile de semințe de pe creste încep să se rărească, iar munții încep să respire din nou și să primească cu brațele deschise oamenii. Oamenii lor, zic. Așa că, dacă ai chef de puțină aventură și mult frumos la înălțime, lunile mai puțin populare se pot dovedi chiar mai ofertante decât cele în care stai la cozi să ajungi pe un vârf. Despre o astfel de experiență, dragă și frumoasă, vreau să îți povestesc astăzi. Deși, totuși, la coadă la vârf tot am ajuns să stau și eu...
Unul dintre motivele pentru care m-au fascinat de-a lungul timpului Munții Tatra este acela că o parte din creasta lor, precum și câteva dintre vârfuri se află fix la granița dintre Slovacia și Polonia. Adică, din loc în loc, pe munte, dai de borne care au scris P pe o parte și S pe alta. Chiar și cel mai înalt vârf al Poloniei, Vârful Rysy (2503 metri) este marcat printr-o astfel de bornă. Ascensiunea spre Rysy o făcusem cu câțiva ani în urmă din Slovacia, însă începusem să îmi doresc tot mai mult să o abordez și din Polonia, deoarece auzisem că traseul este mai spectaculos și mai dificil.
Traseele din cele 2 țări au fost, într-adevăr, foarte diferite și nu aș putea spune care mi-a plăcut mai mult – cel din Polonia sau cel Slovacia – ce pot spune, însă, cu siguranță, este că cel din Polonia este mult mai lung și considerabil mai dificil. Ai nevoie de o condiție fizică bună, anduranță și, în mod ideal, să fi făcut cel puțin unul dintre traseele Custura Sărății sau La Lanțuri, ori măcar ceva nemarcate prin Crai sau Făgăraș. Mi se părea ciudat (și interesant în același timp) că unii localnici povesteau cum mulți polonezi preferă să facă ascensiunea pe Rysy din Polonia, dar să coboare prin Slovacia și apoi să vină cu mașina/ taxi-ul înapoi în Polonia și asta din cauza dificultății de a coborî pe același traseu ca și la urcare. Pe parcurs i-am înțeles de ce aleg asta...
Citisem despre traseele din Munții Tatra că ar fi incredibil de aglomerate, însă până să văd asta cu ochii mei, nu am putut crede. Probabil că ascensiunea spre Vârful Rysy a fost cea mai aglomerată pietonală montană pe care mi-a fost dat să calc vreodată. O pietonală sau o uriașă coadă la vârf, dacă vrei. Bine, tot nu se compară cu cozile care se fac pe final de august pe Vârful Moldoveanu, cozi pe care nu am avut ocazia, din fericire să le experimentez live, dar care au devenit virale. Adică a fost rău, dar nu atât de rău.
Traseul are aproximativ 30 km, +1500/ -1500 metri diferență de nivel și se poate aborda într-o singură zi, în aproximativ 12-14 ore, dacă, desigur, pornești foarte dimineață. Noi ne-am cazat în Zakopane, o bază foarte bună pentru ascensiunile în Munții Tatra și am plecat la 4 dimineața spre locul în care urma să lăsăm mașina - Palenica Białczańska. Pe la 5, când am ajuns acolo, parcarea de +1300 locuri era aproape plină!! În plus, pe tot drumul, am văzut zeci de maxi taxi-uri întorcându-se din direcția aceea, cel mai probabil lăsând alți munțomani la parcare. Să nu mai spun faptul că la 6.30 începea programul autobuzelor, care circulau de câteva ori pe oră, în direcția punctului de pornire spre Rysy.
În viața mea nu mai văzusem atâta lume la un loc, la baza unui munte. Astfel că, la 5.30 dimineața, după ce ne-am asigurat că ne-am luat tot ce aveam nevoie din mașină, am plătit taxa de parc național și am pornit la drum, făcuserăm deja cu mâna la cel puțin 1000 de munțomani care ne-o luaseră înainte pe traseu, deși soarele nici nu scosese capul încă.
Felul în care sunt dispuși cei 30 km de la parcare până pe vârf și înapoi se joacă puțin cu psihicul tău. Cu picioarele, nu mai spun. Primii 10 km (respectiv și ultimii 10, deoarece traseul nu se poate face în circuit, coborârea coincide cu urcarea) se parcurg pe un drum asfaltat incredibil de plicticos, care duce la Morskie Oko (Lacul Ochiul Mării). Pe anumite porțiuni, serpentinele de asfalt se mai pot tăia cu ajutorul unui drum care le intersectează, amenajat cu balustrade de lemn, însă nu câștigi prea mult timp. Câștigul este acela că bocancii de munte și bietele tale picioare din ei încep să simtă și să înțeleagă cu ce vor avea de furcă în următoarele multe ore – stâncă, stâncă și doar, doar stâncă. Dacă cei 20 km de asfalt până la lac și înapoi i-am făcut în 4 ore, cei 10 care au urmat până în vârf și înapoi până la lac i-am parcurs cam în 10 ore.
Abia după ce ocolești primul lac, Morskie Oko (1395 metri), apoi treci pe lângă al doilea, Czarny Staw (1583 metri), începi să îți faci o idee despre măreția Munților Tatra și despre efortul care te așteaptă mai departe.
Parte din dificultatea traseului este dată de numărul foarte mare de oameni și de alunecările de piatră pe care le pot genera. Urcușul de la cel de-al doilea lac este susținut și anevoios până în vârf. Cei 1000 metri de altitudine nu se lasă ușor cuceriți. Cauți să iei pauze pe traseu, dar nu prea ai pe unde te opri... Stânci peste stânci, pante peste pante și munțomani avizi peste ele toate.
Ultima oră înainte de atingerea vârfului este de departe cea mai tehnică. Mare parte din această bucată este prevăzută cu cabluri de asigurare, urcușul devine și mai dificil, simțurile și mai acute și, probabil singurul lucru la care nu îți dorești să te gândești în momentele acelea este că, peste câteva ore, va trebui să cobori tot pe acolo. Cu puțină atenție și mai multă dexteritate și experiență, parte din urcări se pot face și fără asigurări, deoarece stânca este destul de aderentă, iar prizele bune. Am ales această variantă de mai multe ori, pentru a nu sta în cozile care se formau atunci când unii coborau și alții așteptau să urce.
Odată ajuns pe acoperișul țării, în timp ce îți odihnești bătăile inimii cu un picior în Slovacia și altul în Polonia, uiți de toate. De greu, de membrele tremurânde, de transpirație, de miile de oameni cu care te-ai intersectat, de stânca dură care ți-a pus la încercare încheieturile și pentru câteva minute, timpul se oprește în loc și ești doar recunoscător că ești unde ești. Apoi, deschizi berea Tatra pe care ai dus-o cu grijă în rucsac și te minunezi de ce vezi.
Priveliștea de pe vârf este incredibilă, iar în zilele senine, cum am avut noroc să fie cea despre care îți povestesc, vezi hăt până unde în Polonia și, cu doar o ușoară arcuire a umerilor, până hăt unde în Slovacia. Ce altă răsplată mai mare pentru efortul depus să îți mai poți dori? Totuși, nu uita să îți aloci suficient timp de odihnă pe vârf și să nu desconsideri coborârea, care este cel puțin la fel de dificilă precum urcarea și, sunt sigură că nu ai uitat, se termină cu 10 km de mers pe jos, în bocanci de munte, pe asfalt, cel mai probabil la lumina frontalei...
Traseul pe Vârful Rysy din Munții Tatra a făcut parte dintr-un tur de 10 zile al Poloniei pe care l-am organizat cu mașina din România, în plină pandemie. Despre una dintre opririle scenice de pe drum am povestit aici. Aceeași abordare am avut-o și când am accesat vârful din partea slovacă, varianta cu mașina fiind mult mai la îndemână și practică, decât orice zbor ai alege. Punctele de start în traseu sunt destul de greu accesibile fără mașină personală însă, nu este imposibil de procedat nici astfel.
Există numeroase alte trasee care se pot face în Munții Tatra, deci poți aloca mai multe zile pentru a te bucura de priveliști montane deosebite și variate. Despre un alt traseu interesant pe care l-am făcut în zonă voi povesti într-un articol viitor. În cazul în care condiția fizică și experiența montană nu sunt peste medie, recomand ascensiunea din Slovacia spre Vârful Rysy, un traseu cu priveliști chiar mai frumoase, însă mai facil. Orice variantă ai alege, îți urez să te bucuri de magia muntelui și să îi aduci în dar doar liniște și frumos.
Dragă cuceritorule,
Pentru mine magia muntelui nu cunoaște pauză de anotimp. Atâta doar că magia lui e mai așezată sau mai tumultuoasă, mai lină sau mai vijelioasă, mai sigură sau mai cu năbădăi. Pentru mine magia muntelui țese povești pe care am învățat să le ascult, pentru binele meu. Că muntele îți spune și te îndeamnă, dar nu te bagă-n traistă înapoi spre casă. E de datoria ta să îi respecți zilele în care nu te vrea în preajmă și el se va îngriji ca în celelalte să caute să te protejeze cum se pricepe el mai bine. Poteci bune și înțelepte să avem!
Cu drag,
Un suflet veșnic cucerit de natură
ne-ai devenit dependență. nu știu dacă mai e vreuna atât de sănătoasă și nici nu-mi pasă. e minunat tot ce povestești și tot ce ilustrezi.
iartă-mă, sunt tot timpul cu tine, în rucsacul tău, și cântăresc serios.
Ce mesaj frumos, vă mulțumesc tare mult și vă apreciez.
Foarte frumos, multumesc!
Mulțumesc tare mult și eu și mă bucur că ți-a făcut plăcere lectura!