Dragă nepoate,
Când eram mică, bunicul avea un fel de roabo-căruță verde închis, cu care mă ducea la câmp sau la pădure. O spoia astfel, bănuiesc, fiindcă îi tot rămânea vopsea de la poartă. Cum venea momentul din an când trebuia să ascundă rugina porții și a gardului, cum ziceai că are roabo-căruță nouă, așa strălucea verdele proaspăt în soare! Acum nu știu exact ce era, dar îmi amintesc că avea mărimea și forma unei căruțe, doar că o trăgea sau împingea bunicul, de unul singur, ca pe o roabă. Atât de puternic era bunicul meu! Mă ducea în ea la pădure, după lemne de foc sau la câmp, după cartofi. De jur împrejurul roabo-căruței, peste verdele porții, bunica pictase flori de toate culorile. Nu credeam că vreun pictor pe lumea asta ar putea picta ceva mai frumos decât florile bunicii de pe roabo-căruța bunicului. Îmi amintesc de ele ca și când le-aș fi privit mai ieri, cam tot la fel de viu și de cu drag cum îmi amintesc și de bunici...
Anii au trecut și, deși nu încape îndoială că bunicii mei nu au pereche în lumea asta fie ea cât de mare, florile bunicii se pare că au... Și le-am găsit perechea tocmai în Polonia!
Satul Zalipie, aflat în sud-estul Poloniei este un tablou populat de vreo 800 de oameni frumoși, în care am regăsit incredibil de mult din liniștea și protecția zilelor de vară de la țară, din copilărie. Am auzit de multe ori vorba „nevoia te învață”, dar niciodată vorba „nevoia te face artist”. Identitatea satului Zalipie a început să se contureze în urmă cu 2 secole, când gospodinele căutau cele mai bune remedii pentru a acoperi petele de funingine de la vetre, care le înnegreau tavanul. La început le-au spălat, apoi au început să le vopsească în alb, folosind păr de vacă pe post de pensulă și grăsime de la colțunași, lapte, zahăr și albuș de ou pe post de vopsea. Când petele au început să pătrundă prin spoială, au început să îngroașe zonele problematice și apoi, încet, încet, să le transforme în diverse forme geometrice și apoi în flori colorate.
Deși nevoia se rezuma strict la zona tavanului, gospodinele au început să picteze pe perete în jos, apoi au trecut la sobe, la cuștile cățeilor, la coliviile și cotețele păsărilor, la grajduri, la copaci, la fântânile din curte, la prispă și la exteriorul caselor. Până și bisericile din Zalipie au interioare colorate cu motive florale, lucru care nu pare să antagonizeze deloc cu icoanele și cu celelalte elemente creștine.
Probabil cea mai cunoscută poveste locală este cea a Felicjiei Curylowa, o bătrână mică de statură, albită de tot și subțirică (întocmai ca bunica, dar, cum spuneam, nicidecum ca bunica!) și care și-a pictat fiecare colțișor din interiorul și exteriorul casei, precum și fiecare obiect uzual. La ani după dispariția ei, casa i-a fost transformată în muzeu. Obiceiul a fost preluat și de alte bunicuțe, care pictează și azi obiecte care mai de care mai neașteptate, se îmbracă în straie pictate și ele și stau la soare în grădini în care fiecare ghiveci și fiecare băncuță e încărcată cu motive florale și îți fac cu mâna, să te invite în casă. Ar fi păcat să le refuzi. Un zâmbet cald, o vorbă așa cum se poate, chiar îngreunată de bariera lingvistică, o sclipire în ochi în timp ce admiri tavanul pictat al odăilor, toate întregesc experiența autentică a sătucului Zalipie și a locuitorilor lui, care au știut să facă artă din ce au avut, fără intenții mercantile, fanfaronadă sau propagandă de orice fel.
În Zalipie poți ajunge cu ușurință dacă alegi să faci un city-break în Cracovia (70 km de acolo), sau dacă alegi să mergi cu mașina din România, cum am făcut eu. Pentru mine a fost punctul de plecare într-un tur de 9 zile al Poloniei, despre care îți voi povesti în articole viitoare și, te rog să mă crezi pe cuvânt, un start mai frumos nici că aș fi putut avea! Deși faimos, sătucul nu este invadat de turiști. Nu există hoteluri, pensiuni, terase sau magazine. E redus la esențial, lucru care, în ochii mei, nu face decât să îi sporească autenticitatea.
Nu aș vrea să îți imaginezi că odată ce ajungi în Zalipie vei pătrunde într-un tablou intens colorat și că până la ieșire vei păși pe flori și curcubeie. Satul este unul cum nu se poate mai normal, cu case diverse, pârâiașe, ulițe, copaci și vegetație. Căsuțele pictate, 30, poate 40 la număr sunt împrăștiate care pe unde. Unele sunt deschise spre vizitare, altele par a fi părăsite, altele sunt locuite, dar stăpânii lor te îndeamnă cu drag să le calci în curte, în case chiar, să faci poze, să te bucuri și să îi răsplătești cu un zâmbet. Ia-o ca pe o vânătoare de comori, dacă vrei. Alocă-ți câteva ore să te plimbi și să descoperi frumosul fără GPS, fără panouri indicatoare, fără firme luminoase. Așa cum făceai pe vremuri, când scoteai nasul din ograda bunicilor și ți se părea că un univers întreg te așteaptă dincolo de poarta verde închis, proaspăt vopsită.
Dragă nepoate,
Se spune că picturile din Zalipie sunt unice în lume, că nu există 2 flori la fel și că frumusețea lor nu are seamăn. Asta pentru că nu au cunoscut-o ei pe bunica mea și roabo-căruța bunelului meu pictată de ea. Mi-aș fi dorit să am o poză cu ea și alta cu ei să ți le arăt și ție, să vezi că zic bine ce zic. Dar, cum nu am, te rog să mă ajuți să le reconstitui – închide ochii și gândește-te la cele mai dragi chipuri din copilăria ta. Gândește-te cum găseai alint și alinare în ele, mereu. Amintește-ți care erau florile care îți colorau universul atât de incredibil de mare și necunoscut, precum și resturile de vopsea verde închis care erau suficiente să acopere orice neajuns.
Trage în piept mirosul ulițelor arse de soare și lasă-te ciufulit de vântul jucăuș. Dacă știi ce spun, înseamnă că vei îndrăgi și tu sătucul Zalipie. Dacă nu știi ce spun, înseamnă că merită să afli.
Cu drag,
Nepoata unui bunel care avea o roabo-căruță cu flori pictate de bunuța
